E=mc2
Forum de discutii libere
Subiecte din
Stiinta - Filosofie-Religie
Prezentari de subiecte tangentiale
Paranormal - Astrologie - Minuni geografice
Sfaturi practice
Meditatii online pentru bacalaureat
beneficiarul intern al unei plăţi din străinătate prefera să ceară să i se facă plata în aur, suportînd el cheltuielile accesorii. Mecanismul spontan al “punctelor de aurâ€Â? a asigurat o stabilitate relativă a cursurilor valutare până în anul 1914, adică până la declanăarea primului război mondial. ÃŽn condiţiile capitalismului monopolist, convertibilitatea liberă şi nelimitată a bancnotelor în aur a încetat să mai funcţioneze. Convertibilitatea, evident, nu poate fi asigurată de băncile de emisiune decît în proporţia stocului de aur de care acestea dispun. Dacă semnele valorii circulă în cantităţi superioare nevoilor economiei, semnele valorii se depreciază faţă de aur, potrivit legii circulaţiei băneşti, astfel încât posesorii lor au interesul să le convertească în aur. Dacă principiul convertibilităţii ar rămîne în vigoare, rezervele de aur ale băncii de emisiune s-ar epuiza repede, constrîngînd banca să înceteze operaţiile de convertire. ÃŽn capitalismul monopolist, resursele de emisiune ale băncilor centrale sunt însă folosite pe scară largă pentru acoperirea uriaşelor cheltuieli militare. Aceste cheltuieli, îndeosebi cele determinate de marile comenzi de stat făcute la organizaţiile monopoliste pentru furnituri militare, plătite cu preţuri ridicate, constituie un factor esenţial de dezechilibru bugetar. Deficitele bugetare devenite cronice sunt acoperite prin diferite expediente financiare, între care şi împrumuturile la banca centrală. Bancnotele emise pentru nevoile statului depăşesc mult nevoile curente ale economiei şi, ca atare, se depreciază, îndemnînd pe deţinători să ceară convertirea la banca de emisiune. Pentru a evita epuizarea rezervelor lor de aur, băncile suspendă sau limitează, cu acordul statului, convertibilitatea bancnotelor. ÃŽn România, la începutul primului război mondial, convertibilitatea nu a fost suspendată de drept, cu toate emisiunile Băncii Naţionale efectuate pentru finanţarea nevoilor de război ale statului, pentru a nu se provoca o reacţiune nefavorabilă pe piaţă. Atunci însă cînd, la două zile după declararea mobilizării generale, un cetăţean s-a prezentat la bancă şi a solicitat preschimbarea unei bancnote în aur, banca a refuzat. Adresîndu-se tribunalului, Ministerul Justiţiei a dat instanţei ordin să respingă acţiunea. Acest ordin a constituit prima măsură a guvernului în sensul suspendării convertibilităţii. ÃŽn 1917, printr-o convenţie încheiată între Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională, banca a fost autorizată să suspende convertibilitatea. b) Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-lingouri După primul război mondial a apărut – aşa cum s-a arătat – o altă formă de etalon aur, etalonul aur-lingouri (engl. gold bullion standard). ÃŽn aceste condiţii, aurul nu mai circulă efectiv, ci este ţinut ca rezervă în tezaurul emitentului de bancnote, sub formă de lingouri. Bancnotele sunt convertibile în aur, însă numai în aceste lingouri, ceea ce limitează în practică dreptul la convertibilitate, de el beneficiind numai deţinătorii de sume mari, suficiente pentru a acoperi cel puţin preţul unui lingou (un
lingou de aur de uz curent cîntăreşte circa 400 de uncii troy, adică 12,4144 kg). Convertibilitatea în lingouri a fost practicată de Anglia şi Franţa în perioada 1928-1936, iar România a înscris-o în legea d stabilizare monetară din anul 1929, împreună cu alte forme de convertire. c) Convertibilitatea în condiţiile etalonului aur-devize O altă formă de etalon aur care a apărut după primul război mondial a fost etalonul aur-devize (engl. gold exchange standard). Bazele acestui etalon au fost puse la Conferinţa monetară internaţională de la Genova (1922), la care au participat reprezentanţi a 33 de state. Una din rezoluţiile Conferinţei recomanda “încheierea unei convenţii internaţionale prin care să se limiteze utilizarea aurului, prin păstrarea de disponibilităţi (valutare, n.n.) în conturile din străinătateâ€Â?. Etalonul aur-devize, creat – după cum se vede – în scopul înlocuirii aurului cu valutele în funcţia de mijloc de plată internaţional, a fost aplicat pe o scară tot mai largă în perioada interbelică şi după cel de-al doilea război mondial. Proliferarea a fost îndeosebi urmarea presiunilor exercitate de Comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor sub a cărui conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situaţiei lor financiare după primul război mondial. ÃŽn cadrul acestui sistem, legătura directă dintre bancnotele în circulaţie şi aurul deţinut de banca de emisiune este ruptă. Teoretic, banca ar putea fi chiar dispensată de obligaţia deţinerii unei rezerve de aur, deoarece ea nu este datoare să convertească bancnotele în aur. ÃŽn structura circulaţiei băneşti se află numai semne băneşti: bancnote şi bani divizionari confecţionaţi din metale ieftine. Convertirea se efectuează în valute, convertibile la rîndul lor în aur. Prin urmare, etalonul aur-devize presupune existenţa cel puţin a unei monede naţionale convertibile în aur, care să servească la convertirea celorlalte monede. Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, conţinutul noţiunii de convertibilitate s-a modificat, în sensul că prin el s-a înţeles de atunci înainte numai dreptul deţinătorului de bancnote de a cere băncii emitente valuta străină la cursul oficial, precum şi de a dispune în mod liber de valuta astfel obţinută. Cu alte cuvinte, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operaţie de verificare a rambursabilităţii în aur a bancnotelor, un prilej de alegere între o formă de plată şi alta, un mecanism de echilibrare a masei monetare faţă de nevoile de monedă ale economiei, devenind exclusiv un mijloc prin care debitorii faţă de străinătate îşi procură la scadenţă, în schimbul sumei corespunzătoare în moneda naţională, valuta străină necesară pentru achitarea datoriei la un curs stabil: cursul oficial (convertibilitatea “reciprocăâ€Â?). Etalonul aur-devize constituie o soluţie pentru situaţia în care producţia şi rezervele de aur nu ţin pasul cu dezvoltarea economică.
Această formă obligă băncile de emisiune să-şi constituie rezerve în care ponderea principală nu o mai are de obicei aurul, ci valutele şi devizele convertibile în aur (lira sterlină şi dolarul SUA). Modificarea conţinutului noţiunii de convertibilitate a fost însoţită de precizarea raţiunii pentru care aceasta este adoptată. O ţară cu monedă convertibilă se presupune că are o monedă stabilă, ţinînd seama de faptul că banca efectuează convertibilitatea la paritate, deci la un curs fix (sau în cel mai rău caz la un curs cunoscut). O ţară cu o asemenea monedă va putea face comerţ cu toate celelalte ţări, avînd capacitatea de a preschimba liber moneda proprie cu orice altă monedă, deci de a cumpăra şi vinde pe orice piaţă, mai precis pe acea piaţă pe care obţine cel mai mare avantaj. Concomitent, convertibilitatea s-a restrîns atât din punct de vedere geografic, cât şi în timp, din cauza dificultăţii crescînde de menţinere a stabilităţii monetare. Astfel, în perioada interbelică, numeroase ţări au renunţat la convertibilitate. Trebuie de observa că în condiţiile etalonului aur-devize: – caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece aurul în care se efectuează eventual convertirea finală nu mai aparţine băncii emitente, ci unei bănci străine (s-a arătat că în cadrul etalonului aur-devize, convertibilitatea are loc în valute străine convertibile la rîndul lor în aur); – din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu mai este posibilă, dispar limitele de fluctuaţie a cursurilor valutare între cele două “puncte ale auruluiâ€Â?. Ca urmare, cursurile sunt supuse, teoretic, unei variaţii infinite, în funcţie de evoluţia la rîndul ei infinită a cererii şi ofertei de pe piaţă. ÃŽn aceste condiţii, convertibilitatea recirpocă la un curs stabil, oficial nu este realizabilă decît atunci când cursul pieţei este sensibil apropiat de cursul oficial. ÃŽn asemenea cazuri, solicitantul de valută străină nici nu are nevoie să efectueze operaţia de convertire la banca de emisiune, deoarece va putea obţine valuta, la acelaşi curs, de la oricare bancă autorizată să efectueze vînzări-cumpărări de valute. ÃŽn ipoteza în care, din motive diferite, cursul de piaţă al valutelor are tendinţa să depăşească nivelul cursului oficial, regimul convertibilităţii propriu-zise impune băncii de emisiune să intervină pe piaţă, vînzînd valutele prea solicitate sau cumpărînd pe cele prea mult oferite, în scopul echilibrării cererii şi ofertei şi al menţinerii pe această cale a cursului pieţei aproximativ la nivelul cursului oficial. Dacă posibilităţile băncii nu-i permit să facă faţă situaţiei, statul respectiv suspendă convertibilitatea oficială a monedei naţionale. Există în continuare două posibilităţi: sau va fi introdus un regim restrictiv al plăţilor în străinătate, în cadrul căruia echilibrul între vînzări şi cumpărări de valute va fi realizat pe cale administrativă sau tranzacţiile vor fi lăsate să se efectueze liber la cursul pieţei (curs flotant), fără nici o influenţă exterioară. ÃŽn acest ultim caz, echilibrul între cererea şi oferta de valute se va stabili pe piaţă prin realizarea unui curs de echilibru.
Restabilirea convertibilităţii în practică: cadru general După cum se poate constata , restabilirea convertibilităţii după cel de-al doilea război mondial, în cadrul trasat prin sistemul monetar internaţional din 1944, a fost caracterizată printr-o serie de limitări, atât din punctul de vedere naţional, cât şi din cel geografic, sl beneficiarilor şi al destinaţiei sumelor de converit. ÃŽn practică, dacă facem abstracţie de dolarul SUA, a cărui evoluţie sub aspectul convertibilităţii va fi examinată mai departe, monedele principalelor ţări capitaliste au devenit reciproc convertibile abia la sfîrşitul anului 1958, dpo perioadă de tranziţie de mai mult de un deceniu de la intrarea în vigoare a sistemului monetar internaţional. ÃŽn această perioadă, principalii indicatori economici au arătat o îmbunătăţire a condiţiilor necesare pentru trecerea la convertibilitate. Trecerea la convertibilitate a fost însoţită, fireşte, de desfiinţarea restricţiilor comerciale şi reducerea restricţiilor valutare. Prima monedă europeană care a încercat să treacă – fără succes – la convertibilitate după cel de-al doilea război mondial a fost lira sterlină (15 iulie 1947), în aplicarea unei clauze a acordului prin care SUA acordau un împrumut Marii Britanii. Perioada de convertibilitate a lirei sterline a durat foarte puţin: la 21 august 1947, operaţiile au fost suspendate. Principala cauză a insuccesului a constat în neîndeplinirea de către Marea Britanie a condiţiilor economice şi financiare cerute pentru restabilirea deplină a convertibilităţii în tranzacţiile curente. ÃŽnvăţămintele trase de pe urma acestei nereuşite au fost că trecerea la convertibilitate nu poate avea ca singură bază un act normativ, ci ea trebuie să constituie “o măsură firească, răspunzînd realităţilor situaţieiâ€Â?. ÃŽnainte de lichidarea de fapt a sistemului monetar internaţional, în 1971, numai circa o treime din statele membre ale FMI aveau monedă convertibilă, ceea ce înseamnă că două treimi încă se mai prevalau de dispoziţiile art. 14 al statutului Fondului. Dintre principalele state capitaliste, numai patru practicau o convertibilitate generală (în sensul larg al termenului), adică atât pentru rezidenţi, cât şi pentru nerezidenţi, precum şi pentru orice fel de plăţi curente şi de capital: SUA, Canada, Elveţia şi RF Germania. Alte ţări (Anglia, Italia, Olanda) limitau dreptul de convertibilitate la deţinătorii nerezidenţi de sume în monedă
naţională (convertibilitate externă), însă pentru orice fel de plăţi. ÃŽn Franţa, Belgia şi Luxemburg, convertibilitatea avea un caracter extern şi era valabilă numai pentru plăţile curente. Acelaăi regim, cu unele diferenţe de nuanţă, a existat şi în Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia şi Japonia. Din această multitudine de situaţii rezultă că principiul renunţării la restricţii şi discriminări nu a putut fi aplicat pe plan general. ÃŽn ce priveşte convertibilitatea oficială, între autorităţile monetare, aceasta are ca scop reglarea multilaterală a soldurilor balanţei de plăţi, deci echilibrarea financiară a balanţei. ÃŽn practică, această modalitate de corectare a dezechilibrelor de balanţă a fost folosită destul de rar, dezechilibrele fiind lichidate în general prin transferul de disponibilităţi particulare şi convertirea lor pe piaţă. Convertibilitatea celorlalte sume, după cum s-a arătat, nu a mai fost efectuată de banca centrală – aşa cum se întîmpla în cadrul convertibilităţii “clasiceâ€Â? –, ci de piaţa valutară, compusă din băncile care efectuează în mod curent vînzări şi cumpărări libere de valută, la vedere şi la termen. Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară se reducea în această situaţie la momentele în care ea devenea necesară pentru menţinerea cursuluivalutar înăuntrul limitelor admise de statutul FMI peste şi sub paritatea monetară (iniţial, plus sau minus 1%, iar începînd cu 18 decembrie 1971, plus sau minus 2,25%) şi consta în vînzarea de valută străină atunci când cursul ei pe piaţă avea tendinţa să crească, precum şi în cumpărarea de valută atunci când acest curs avea tendinţa să scadă. Pentru a putea interveni pe piaţa valutară, fiecare bancă centrală dispunea de o rezervă de mijloace de plată internaţionale, compusă din aur, valute (îndeosebi dolari SUA, aceştia fiind “valuta de rezervăâ€Â? a sistemului), drepturi speciale de tragere (DST) etc.
Cazul dolarului ÃŽn cadrul reglementărilor arătate, privind funcţionarea sistemului monetar internaţional, precum şi în viaţa practică, dolarul SUA a avut o poziţie distinctă de aceea a monedelor celorlalte ţări capitaliste în problema convertibilităţii. ÃŽn anul 1944, la crearea sistemului monetar internaţional prin acordurile de la Bretton Woods, dolarul era singura monedă convertibilă în aur, la preţul de 35 dolari uncia, stabilit în 1934. Datorită acestei însuşiri, bazate pe forţa economică a SUA, rămasă intactă în cursul celui de-al doilea război mondial, precum şi pe cea mai mare acumulare de aur monetar din întreaga istorie a capitalismului (24,6 miliarde de dolari în anul 1949, la preţul de 35 dolari uncia), dolarul a fost ales ca singură monedă de rezervă în cadrul sistemului şi pus pe picior de egalitate cu aurul, reprezentînd unica legătură efectivă a banilor din sistem cu aurul. Această situaţie s-a menţinut până la 15 august 1971, dată cînd convertibilitatea în aur a dolarului a fost desfiinţată. Trebuie menţionat că această convertibilitate nu era ceea ce se înţelegea pe timpul etalonului aur, deoarece ea avea loc numai în condiţiile art. 4 din statutul FMI. Acesta prevedea, aşa cum s-a arătat, convertirea soldurilor de dolri numai la cererea deţinătorilor oficiali, adică a băncilor centrale, cu excluderea altor deţinători interni şi externi. ÃŽn ce priveăte convertibilitatea reciprocă pe piaţă a dolarului, aceasta a fost o caracteristică permanentă a lui, în sensul că orice deţinător de dolari avea posibilitatea să obţină în schimb alte valute, la un curs apropiat de paritate. Dar şi în acest caz, situaţia dolarului era diferită de aceea a monedei altor ţări, deoarece Banca Federală de Rezerve din SUA era sigura bancă centrală din lumea ţărilor cu monedă convertibilă care nu era obligată să intervină pe piaţa valutară pentru menţinerea cursului monedei naţionale în limitele admise de statutul FMI
Şi în acest domeniu restrîns se poate deci constata poziţia dominantă, exclusivă, rezervată dolarului în cadrul sistemului monetar internaţional din 1944. ÃŽn ipoteza în care dolarul ar fi scăzut faţă de alte valute, nu Sitemul federal de rezerve din SUA, ci băncile centrale din ţările cu valutele în cauză erau obligate să menţină raportul valoric pe piaţă al acestor valute faţă de dolar. Ele trebuiau deci să cumpere dolari pe piaţă atît timp cît era necesar pentru a susţine cursul valutei americane şi astfel să restabilească echilibrul cursurilor în limitele admise. Oficial, faptul că SUA erau scutite de intervenţia pe piaţa valutară pentru menţinerea cursului dolarului a fost motivat prin convertibilitatea în aur a acestei monede.
Bibliografie
Gheorghe Manolescu – “Moneda şi ipostazele eiâ€Â?, Bucureşti, 1996 Constantin Kiriţescu – “Moneda – mică enciclopedieâ€Â? Constantin Kiriţescu – “Relaţii valutar-financiare internaţionaleâ€Â? Vasile Turliuc, Vasile Cocriş – “Monedă şi creditâ€Â?, Iaşi, 1997 Silviu Cerna – “Sistem monetar şi politică monetarăâ€Â?
Organizarea unei nunti Firma cu aceasta preocupare
DESCRIEREA FIRMEI
Suntem Agenţia „JUST MARRIED“ , agenţie full-service şi ne ocupãm cu organizarea şi desfãşurarea evenimentelor nupţiale. Lansatã sub formula “Cu noi, visele vor deveni realitateâ€Â? , agenţia oferã tuturor cuplurilor servicii de specialitate, adunate în 3 tipuri de pachete complete: § pachetul clasic(5000-5500€ pt 100 pers); § pachetul “eleganceâ€Â? (5700-6500€); § pachetul “extravaganceâ€Â? (peste 6500€). Serviciile noastre se vor adapta dorinţelor fiecãrui client. Serviciile pe care le oferã agenţia noastrã sunt: v Verighete: - verighetele vor fi din aur,cu inscripţia doritã de client, realizate la comandã; - dispunem de 20 de modele de verighete. v Invitaţii: - invitaţiile vor rãmâne o amintire frumoasã atât pentru miri, cât şi pentru invitaţi; - dispunem de 200 de modele din care clienţii noştri pot alege varianta doritã sau îşi pot concepe propriul model (precum şi textul). v Biserica şi Oficiul Stãrii Civile: - echipa noastrã se ocupã în cele mai mici detalii de programãrile şi formalitãţile necesare, cu atenţie ş din timp. v Restaurante: - clinţii vor putea alege restaurante de 3, 4 sau 5 stele; - rezervãrile se vor face cu cel puţin 12 luni înainte, pentru a asigura disponibilitatea acestora; - meniul va fi sugerat de bucãtari aleşi şi va fi adaptat la dorinţele clienţilor. v Transport: - agenţia noastrã pune mirilor la dispoziţie o limuzinã de lux; - transportul va fi lipsit de probleme şi realizat în condiţii de maxima siguranţã. v Aranjamente florale: - stilul şi culoarea rochiei , a naşei şi a domnişoarelor de onoare, locul şi perioada când are loc ceremonia sunt factori de care specialistul nostru va ţine seama la alegerea buchetelor;
- acestea vor fi realizate în funcţie de preferinţele clienţilor; - aici este inclus şi aranjamentul mesei festive, precum şi florile invitaţilor. v Coafurã şi machiaj: - şedinţa se desfãşoarã oriunde doreşte mireasa sã se pregãteascã; - agenţia pune la dispoziţia miresei specialişti în domeniu ce o va face sã strãluceascã întreaga noapte. v Baloane şi artificii: - baloane în formã de inimã, aşezate în formã de arcadã; - artificii pentru tort cu flacãrã rece şi fãrã cenuşÃƒÆ’£; - artificii – vulcan asigurate de specialişti; v Sonorizare: - buna dispoziţie este creatã de un DJ profesionist care, cu ajutorul echipamentelor moderne şi performante, va asigura ambianţa sonorã; - joc de lumini oferit cadou din partea firmei. v ÃŽnregistrare video: - tot evenimentul va fi surprins de obiectivul unei camere de filmat mânuitã cu mãiestrie de cameraman profesionist, iar filmul va fi montat de un regizor de imagine; v Fotografii: - fotografii noştrii vor surprinde cele mai frumoase şi cele mai importante momente, cele mai puternice trãiri şi emoţii din timpul nunţii.
Teorie si practica – poza de mnovicov, in Economie si societate · 19.7KB
Pregãtirea şi atribuţiile personalului nostru sunt:
1.Manager general (Maria Enache): § Cunoştinţe, specializãri: - Atestat de informaticã (programator); - Facultatea de administraţie Publicã; - Limba englezã fluent, limba francezã niv. Mediu. § Cerinţele postului: - abilitãţi de lider; - rezistenţã la stres; - abilitãţi de comunicare; - capacitate de lucru în echipã; § Atribuţii: - concepe strategiile pentru clienţii firmei; - de conducere şi control; - de planificare a activitãţii firmei pe termen scurt, mediu şi lung;
