|
|
Scurt şi cuprinzător
Dumnezeu le dă evreilor legi referitoare la jertfele şi sacrificiile care trebuie aduse în Mişkan (Tabernacol).
Dvar Tora
„L-a chemat pe Moşe şi Haşem i-a vorbit lui din Cortul ÃŽntâlnirii, spunând: «Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le lor: ‘Când un om dintre voi aduce o ofrandă lui Dumnezeu, dintre animale – dintre vitele sau oile voastre să aduceţi ofranda!’»â€Â? [Leviticul 1:1-2]
După poveştile despre Crearea Lumii şi patriarhi, după istoria zbuciumată a Exodului din Egipt, după primirea Torei şi păcatul viţelului de aur, Tora începe în această săptămână un nou capitol. Cartea Vaikra, denumită de către comentatori şi „Torat Kohanimâ€Â? (ÃŽnvăţătura preoţilor), vorbeşte despre ritualurile complicate care trebuiau făcute în Mişkan (Tabernacol), despre zecile şi zecile de detalii ale jertfelor şi sacrificiilor care trebuiau aduse, şi despre cum arăta iudaismul în urmă cu câteva mii de ani.
Pericopa de debut a cărţii (numită evident Vaikra), este un preambul la toate acestea, conţinând, în toate versetele sale (aproape fără nici o excepţie), legi referitoare la ritualurile sacrificiale din Mişkan. O primă privire asupra acestei pericope (pentru cei care au „curajulâ€Â? să o citească dintr-un Humaş sau din Biblie) atrage după sine de obicei închiderea rapidă a cărţii şi abandonarea lecturii. ÃŽn fond, întreabă unii, de ce trebuie noi astăzi să ştim cu exactitate ce fel de animale erau jertfite, cum, când, ce se făcea cu pielea, copitele sau penele? Ritualul sacrificial nu este o chestiune de actualitate, iar subiectul poate fi foarte uşor calificat drept neinteresant.
ÃŽnsă ceea ce voi încerca în continuare este să dovedesc că, în ciuda aparenţelor, chiar şi o pericopă precum Vaikra conţine destule lucruri demne de luat în seamă şi de aplicat pentru astăzi. Iar pentru a face acest lucru, vreau să vorbesc în cele ce urmează despre un singur verset: primul al pericopei şi al Cărţii Leviticul. Comentariul ce urmează (departe de a fi unul simplu), aduce în prim plan diverse opinii din Talmud sau Midraş, precum şi explicaţii ale unor figuri rabinice proeminente. Aşadar...
Ne spune Tora: „Vaikra el Moşe vaidaber Haşem elav meOhel Moed lemor...â€Â? (El a chemat pe Moşe şi Haşem i-a vorbit lui din Cortul ÃŽntâlnirii spunând...) Două întrebări se desprind din start: (1) Cine sau ce l-a chemat pe Moşe? şi (2) De ce a fost chemat numai Moşe?
La prima dintre aceste întrebări, Rabeinu Bachya (comentator din sec. 14, Spania) explică faptul că pericopa Vaikra este o continuare a poveştii pe care am citit-o săptămâna trecută, în finalul cărţii Exodul (pericopa Pekudei). Acolo, Tora ne spune că: „Norul [lui Dumnezeu] a acoperit Cortul ÃŽntâlnirii şi gloria lui Dumnezeu a umplut Tabernacolul. Moşe nu a putut intra în Cortul ÃŽntâlnirii, pentru că norul se afla deasupra lui şi gloria lui Dumnezeu umpluse Tabernacolul […]â€Â? Pericopa din această săptămână se referă la acea prezenţă divină din Cortul ÃŽntâlnirii.
ÃŽnvăţaţii povestesc că în urma terminării construcţiei Tabernacolului, Dumnezeu a venit să ÃŽşi „inaugureze locuinţaâ€Â?. ÃŽnsă cum a putut oare El, infinit şi omniprezent, să „încapăâ€Â? în spaţiul fizic finit al Tabernacolului? ÃŽn scrierile kabalistice, un concept numit „ţimţumâ€Â? (contracţie) rezolvă această problemă. ÃŽn accepţiunea acestui concept, atunci când a dorit să creeze lumea, Dumnezeu S-a autorestricţionat, s-a retras în Sine, creând astfel un spaţiu în care lumea a putut fi făcută. ÃŽntr-o manieră similară, atunci când Dumnezeu a dorit să vină în mijlocul evreilor, aşa cum le promisese în pericopa Truma (Exodul 25:8), El S-a contractat din nou.
De acolo, din Cortul ÃŽntâlnirii, Midraşul povesteşte că o Bat Kol (voce divină) l-a strigat pe Moşe, asigurându-l că nu are de ce să se teamă şi invitându-l să intre în Mişkan. Ramban subliniază şi faptul că vocea divină a ţinut să precizeze explicit că Mişkan-ul a fost construit pentru evrei, pentru ca ei să se (re)apropie de Dumnezeu, şi NU pentru a-i ţine afară.
De ce a fost însă chemat numai Moşe? Comentatorii explică faptul că vocea divină care a răzbătut din Cortul ÃŽntâlnirii a fost aceeaşi voce tunătoare care a rostit Cele Zece Porunci la Muntele Sinai. Şi totuşi, numai Moşe a auzit-o şi a înţeles-o. Una din explicaţiile simple pentru acest fenomen este aceea că dintre toţi evreii, numai Moşe era pe un nivel de spiritualitate suficient de înalt pentru a ÃŽl înţelege pe Dumnezeu. Şi totuşi, continuă comentatorii, Acesta a dorit să ne arate că vocea lui Dumnezeu este întotdeauna suficient de puternică pentru a fi auzită de toţi! Evident, numai dacă vor să o audă...
Rabinul Moshe Feinstein, uriaşă personalitate rabinică a secolului 20, derivă din explicaţiile referitoare la această voce divină, o idee deosebită: conform tradiţiei iudaice, sufletele tuturor evreilor (din trecut, prezent şi viitor) au participat la Revelaţia de la Sinai, ascultând din gura lui Dumnezeu şi prin intermediul lui Moşe Cele Zece Porunci. Halahic (din punct de vedere al legii mozaice) însă, sufletele fără trup nu sunt obligate să respecte poruncile Torei (parte din ele nici nu le-ar putea respecta, de altfel). De ce a vrut atunci Dumnezeu ca toţi evreii să fie prezenţi la Sinai?!? Pentru ca toţi evreii, de atunci şi de peste veacuri, să ştie că Tora a fost creată şi dată pentru ei, pentru fiecare dintre ei, la fel ca pentru cei care au ieşit din Egipt sub conducerea lui Moşe. Există astăzi oameni (şi nu puţini la număr) care spun că „Tora a fost dată atunci, azi nu mai e actualăâ€Â?. Greşit, ne demonstrează vocea divină din versetul 1:1 din Leviticul! Greşit, pentru că această voce a fost atât de puternică încât să ajungă la întreg poporul de atunci, dar şi la noi, cei care trăim astăzi. Iar dacă nu am auzit-o, este numai vina noastră...
Să ne întoarcem însă cu comentariul la versetul din Levitic... ÃŽn toate sulurile de Tora din întreaga lume, acest verset are o particularitate, întâlnită foarte rar în cadrul Torei: primul cuvânt, vaikra, alcătuit din literele ebraice vav, iud, kuf, reiş şi alef, este ortografiat cu alef-ul de final cu un corp de literă mai mic decât restul textului. ÃŽn accepţiunea simplă, cuvântul ebraic, provenit de la rădăcina kara (a striga), subliniază ideea că Dumnezeu l-a chemat pe Moşe.
ÃŽnsă un alt verset al Torei, cel din Numeri 23:16, ne prezintă un episod în care Balaam (profetul angajat de regele Balak să blesteme poporul evreu) le răspunde solilor acestuia. ÃŽn acel verset, Tora foloseşte acelaşi cuvânt ebraic, doar că fără litera alef din final (vaikar): „Dumnezeu S-a ‘întâmplat’ asupra lui Balaam şi a pus un cuvânt în gura acestuia...â€Â? Cuvântul “vaikarâ€Â? are două posibile semnificaţii: aceea de eveniment pur întâmplător (ca în versetul din Numeri) şi aceea de contaminare spirituală (aşa cum apare el în Şmuel I 20:26: “Samuel nu a zis nimic în ziua aceea, căci, zicea el, «s-a întâmplat (vaikar): el nu este curat, sigur nu este curat!»â€Â?).
Dar de ce este versetul din pericopa noastră ortografiat cu un alef mic? Comentatorii explică faptul că în modestia sa imensă, Moşe a dorit să descrie întâlnirea sa cu Dumnezeu ca fiind întâmplătoare, la fel ca aceea dintre Divinitate şi Balaam. Mai mult, el a dorit să sublinieze faptul că, aşa după cum avea să scrie mai târziu şi Samuel, nici chiar el, Moşe, nu era pe deplin curat din punct de vedere spiritual. Lehavdil (pentru a face diferenţierea dintre Moşe şi ceilalţi), Dumnezeu i-a poruncit să scrie cuvântul vaikra şi nu vaikar, ca să fie clar pentru toţi că întâlnirea lor NU a fost întâmplătoare. Prea modest ca să facă acest lucru până la capăt, Moşe a scris în Tora cuvântul vaikra cu un alef mic.
Rabinul Bunam din Psischa (lider hasidic din Polonia secolelor 18-19) explică faptul că aşa cum este scrisă această literă, ea de fapt iese în evidenţă, în loc să fie trecută cu vederea, ca şi cum nu ar fi o literă, ci un cuvânt întreg. Cuvântul alef, aşadar, însemnând “a preda, a educaâ€Â?, doreşte să ne educe pe noi, cei de astăzi în spiritul modestiei lui Moşe, a celui mai modest om din lume.
O altă explicaţie legată de litera alef din cuvântul “vaikraâ€Â? este cea oferită de Rabeinu Bachya. Conform acestei opinii, chemarea adresată lui Moşe şi-a avut originea în cuvântul “behibaramâ€Â? (“când au fost create [cerurile şi pământurile]â€Â?) din versetul 2:4 al Genezei. Acel cuvânt, ale cărui litere pot fi rearanjate ca să formeze cuvântul Avraham (sugerând că lumea a fost creată pentru meritul sfinţeniei lui Avraham), conţine de asemenea o literă ortografiată cu corp mai mic: litera hei.
ÃŽntr-o paralelă care se extinde asupra a zeci de pagini din Tora, Gaonul din Vilna aduce lumină în această problemă, prin includerea în discuţie a încă unui verset, acela din Deuteronomul 32:6, în care apare singura dată în Tora un cuvânt de o literă, litera hei (cuvântul este vocalizat ha, însemnând „iată!â€Â?). ÃŽn acel verset, litera hei este ortografiată cu un corp de literă mărit. Gaonul din Vilna explică faptul că aceste două litere hei (cu valoarea numerică 5) fac aluzie la cinci nivele de similaritate dintre Dumnezeu şi sufletul omului, pe care le găsim explicate în tratatul talmudic Brahot (10a): „La fel cum Dumnezeu umple întreaga lume, tot aşa şi sufletul umple întregul trup. La fel cum Dumnezeu este invizibil, la fel şi sufletul este invizibil. La fel cum Dumnezeu hrăneşte întreaga lume, la fel şi sufletul hrăneşte întregul trup. La fel cum Dumnezeu este pur, la fel şi sufletul este pur. La fel cum Dumnezeu sălăşluieşte în camere incluse în alte camere [conceptul de ţimţum pe care l-am pomenit în debutul comentariului], la fel şi sufletul sălăşluieşte în camere incluse în alte camere.â€Â?
Cele două litere hei, una mare şi una mică, ne arată de asemenea că niciodată nu ne putem compara pe deplin cu Dumnezeu, însă suntem, şi El şi noi, alcătuiţi din aceeaşi substanţă (căci suntem creaţi „după chipul şi asemănarea Saâ€Â?). La fel cum sufletul uman este doar o părticică, un fel de contracţie a Divinităţii în fiecare dintre noi, la fel şi Dumnezeu a trebuit să se contracte, să se „restrângăâ€Â? în Sine ÃŽnsuşi, pentru a-l putea chema pe Moşe (cu acel alef mic) şi a îi face loc să intre în Mişkan.
Şi mai există o explicaţie legată de acel alef din pericopa acestei săptămâni. Se spune că din cerneala „economisităâ€Â? de Moşe atunci când a făcut un alef mic în loc de unul normal, Dumnezeu a creat strălucirea pe care a conferit-o feţei acestuia, când a coborât de pe munte: „Aaron şi toţi fiii lui Israel l-au văzut pe Moşe şi iată! – faţa îi strălucea.â€Â? [Exodul 34:30] Iată cum plăteşte Dumnezeu, măsură contra măsură: Moşe a fost modest şi a dorit să pară o simplă întâmplare faptul că Dumnezeu l-a ales, iar Acesta l-a recompensat prin strălucirea feţei, în văzul întregului popor evreu!
Iată aşadar un comentariu asupra unui singur verset din pericopa Vaikra. Sunt lucruri şi învăţăminte minunate, lucruri pe care astăzi, ca şi atunci, în urmă cu mii de ani, le putem aplica pentru a fi mai aproape de spiritualitate, de sfinţenie, de Dumnezeu...
Şabat Şalom!
|
|
