Simpatie.ro - matrimoniale
E=mc2
Forum de discutii libere Subiecte din Stiinta - Filosofie-Religie Prezentari de subiecte tangentiale Paranormal - Astrologie - Minuni geografice Sfaturi practice Meditatii online pentru bacalaureat 		Nou pe simpatie:
dela_dela pe Simpatie.ro
Femeie
24 ani
Bucuresti
cauta Barbat
24 - 48 ani
E=mc2InregistrareLoginPozeNu sunteti logat. Lista Forumurilor Pe Tematici
E=mc2 / Fizica comentata /

Referate

 Pagini:  1 2 3 4 ... 6 Moderat de mihneamihai
#1
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Amplificarea
Etajul cu sarcina pe emitor

Functia de amplificator liniar a circuitelor consta in transformarea semnalelor de mica putere aplicat la intrare intr-un semnal de iesire, cu puterea, tensiunea sau curentul mult mai mare, avand aceiasi forma de variatie in timp cu semanlul de intrare.   
Clasificarea amplificatoarelor. Exista mai multe criterii de clasificare:
-    natura semnalelor de intrare si de iesire, dupa care distingem: amplificatoare de tensiune, amplificatoare de curent si amplificatoare de putere
-    marimea semnalelor de intrare (iesire) in functie de care se disting:
amplificatoare de semnal mic si amplificatoare de semnal mare.
-    tipul de dispozitiv electronic cu care este echipat circuitul:
amplificatoare cu tranzistoare bipolare, amplificatoare cu tranzistoare bipolare, cu diode tunel, sau cu tuburi electronice
-    numarul de etaje:
amplificatoare cu un etaj sau cu mai multe etaje
- tipul cuplajului intre etaje:
amplificatoare cu cuplaj RC, cu cuplaj prin transformator, cu cuplaj direct.
-    clasa de functionare:
amplificatoare in clasa A, clasa B, clasa C .
Un montaj des intalnit in etajele de audiofrecventa de semnal mic este acela cu colector comun.
In fig. 6.5 este prezentata schema de principiu a unui astfel de etaj. Tranzistorul utilizat este unul de tip pnp. Amplificarea etajului este putin mai mica decat unitatea, practic considerandu-se ca semnalul prezent la iesire are aceiasi amlpitudine cu semnalul de la intrare, fiind in faza cu accesta. De aceea etajul se numeste repetor pe emitor.
Dintre proprietatile acestui etaj trebuie amintita impedanta de intrare foarte mare si impedanta de iesire mica. Din acest motiv repetorul pe emitor este utilizat pentru a adapta doua impredante foarte diferite.
De multe ori etajul repetor pe emitor se utilizeaza in conexiune boots-trap, fiind numit si repetor bootstrap.(fig. 6.6)

Condensatorul C8 aduce la intrarea etajului semnalul de iesire, realizand o reactie negativa. Reactanta capacitiva a lui C8 trebuie sa fie mult mai mica decat valoarea rezistentei echivalente grupului R1R2 puse in paralel in tot domeniu de audifercventa. Din acest motiv C8 are valori de ordinul zecilor de microfarazi, utilizand in aceasta pozitie un condensator electrolitic.   
Plecand de la schemele de principiu prezentate in fig. 6.5. si fig. 6.6 vom face o scurta apreciere calitativa a comportarii etajelor din punct de vedere al impedantei de intrare. Montajul repetor pe emitor, prezinta ca impedanta de intrare divizorul R1R2 plasat in parale cu impedanta de intrare a etajului repetor pe emitor. Din motive de stabilitate termica a punctului de functionare, curentul prin divizorul bazei trebuie ales cel putin de zece ori mai mare decat curentul de baza al traznzistorului. In aceste conditii divizorul R1R2 va micsora foarte puternic impedanta de intrare a etajului din fig. 6.5, care  va fi practic Rintr = R1R2/R1+R2 avand valori de ordinul zecilor de kohmi.
In cazul conexiunii bootstrap, pastrand aceleasi conditii de polarizare statica impusa de stabilitatea termica a punctului staticde functionare, rezistentele R1, R2 si Rb au o contributie foarte mica in constituirea impedantei de intrare a etajului. Motivul, este doar existenta in regin dinamic a tensiunii de iesire intre punctul A si masa. Deoarece tensiunea de iesire este cu foarte putin mai mica decat tensiunea de intrare, componenta de semnal, a curentului de intrare, prin Rb este foarte mica.
In aceste conditii, circuitul de polarizare statica nu mai afecteaza impedanta de intrare a etajului, care este practic foarte apropiata ca valoare de impedanta de intrare a tranzistorului si anume  (1+b)Re. Impedanta de intrare a etajelor de intrare repetoare in conexiune bootstrap, atinge valori de ordinul Mohmilor.     

Bibliografie:  Electronica industriala-Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti
 
   
#2
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Aparate optice

a)Ochiul omenesc, ca aparat optic:

Din punct de vedere anatomic, ochiul este, după cum se ştie, un organ deosebit de complex, servind la transformarea imaginilor geometrice ale corpurilor în senzaţii vizuale. Privind însă numai din punctul de vedere al opticii geometrice, el constituie un sistem optic format din trei medii transparente: umoarea apoasă, cristalinul şi umoarea sticloasă (sau vitroasă):

Aceastea se găsesc în interiorul globului ocular, mărginit în exterior de o membrană rezistentă, numită sclerotică. Sclerotica este opacă peste tot, exceptând o porţiune din faţă, care este transparentă şi de formă sferică, numită corneea transparentă. Lumina pătrunde în ochi prin cornee, străbate cele trei medii transparente şi cade pe retină, unde se formează o imagine reală şi răsturnată a obiectelor privite. Fluxul luminos este reglat automat prin acţiunea involuntară (reflexă) a irisului. Aceasta este o membrană (ai cărei pigmenţi dau “culoarea ochilorâ€Â?) perforată în centru printr-o deschidere circulară, de diametrul variabil, numită pupilă. La lumină prea intensă, irisul îşi măreşte pupila, penru a proteja retina, iar la lumină prea slabă, irisul îşi măreşte pupila pentru a mări iluminarea imaginilor de pe retină. Retina este o membrană subţire, alcătuită din prelungirile nervului optic şi conţinând un număr mare de celule senzaţionale, care percep lumina, numite conuri şi bastonaşe. Conurile sunt celule specializate în perceperea luminii de intensitate slabă, fiind practic incapabile să distingă culorile. Ochiul omenesc conţine aproximativ 7 milioane conuri şi 130 milioane bastonaşe, foarte neuniform răspândite. Conurile ocupă mai ales partea centrală a retinei, în timp ce densitatea bastonaşelor creşte spre periferie. ÃŽn partea centrală, puţin mai sus de axa optică, există o regiune numită pata galbenă (macula lutea) în mijlocul căreia se află o mică adăncitură – foveea centralis – populată exclusiv de conuri, în număr de 13000 – 15000. Sub acţiunea involuntară a unor muşchi speciali ai ochilului, globul ocular suferă mişcări de rotaţie în orbita sa, astfel încât imaginea să se formeze totdeauna în regiunea petei galbene, cea mai importantă regiune fotosensibilă a ochiului.
    Cristalinul are forma unei lentile nesimetric biconvexe şi poate fi mai bombat sau mai puţin bombat sub acţiunea reflexă a muşchilor ciliari, modificăndu-şi astfel convergenţa, încăt imaginea să cadă pa retină. El are o structură stratificată, prezentănd spre margine indicele de refracţie de aproximativ 1,38 , iar în interior de aproximativ 1,41.
    Acomodarea. Un ochi normal, aflat în stare de repaus, are focarul situat pe retină. Din această cauză, pentru obiectele situatea la infinit (practic, la distanţe mai mari decăt circa 15 m) ochiul formează imaginile pe retină fără nici un efort de modificare a cristalinului.
    Apropiind obiectul, cristalinul se bombează sub acţiunea muşchilor ciliari, aşa fel încât imaginea să rămână tot pe retină. Fenomenul se numeşte acomodare. Cristalinul însă nu se poate bomba oricăt şi de aceea obiectul poate fi adus doar până la o anumită distanţă minimă – distanţa minimă de vedere – sub care ochiul nu mai poate forma imaginea pe retină. Acomodarea ochiului este deci posibilă în tre un punct aflat la o distanţă maximă (punctul remotum), care, pentru ochiul normal este la infinit (practic, peste 15 m) şi un punct aflat la o distanţă minimă (punctul proximum), care pentru ochiul normal este de 10–15 cm la tineri şi aproximativ 25 cm la adulţi. ÃŽn mod normal, ochiul vede cel mai bine, putând distinge cele mai multe detalii, la o distanţă mai mare decât distanţa minimă de vedere şi anume la aproximativ 25 cm, numită distanţa vederii optime.

      
Defecte de convergenţă ale ochiului:
Ochiul miop este mai alungit decăt cel normal, astfel că focarul său se află în faţa retinei. Cu alte cuvinte imaginile obiectelor în depărtate (situate la infinit) nu se formează pe retină, ci în faţa ei. Prin bombarea cristalinului situaţia nu se îmbunătaţeşte, deoarece aceste imagini nu se duc pe retină, ci se îndepărtează de ea. Obiectul trebuie apropiat până la o anumită distanţă (câţiva metrii, în funcţie de gradul de miopie) pentru ca imaginea să se formeze pe retină cu ochiul neacomodat.
Apropiind mai mult obiectul, ochiul poate păstra, prin acomodare, imaginea pe retină, până la o distanţă minimă de circa 5 cm. Ociul miop are aşadar atât punctul remotum căt şi cel proximum mai apropiate decăt ochiul normal.


El nu poate vedea clar obiecte mai depărtate decăt punctul său remotum. Defectul se corectează cu ochelari alcătuiţi din lentile divergente, construite astfel încât focarul lor (virtual) să se afle în punctul remotum ol ochiului miop.
    Ochiul hipermetrop este mai “turtitâ€Â? decât ochiul normal, astfel încât focarul său se află în spatele retinei. Cu alte cuvinte, în starea relaxată a ochiului hipermetrop, imaginile obiectelor de la infinit nu se formează pe retină ci în spatele ei. Nici acest ochi nu vede clar obiectele de la infinit, în stare relaxată. Spre deosebire de cel miop însă, el poate, prin acomodare (bombarea cristalinului) să aducă imaginea pe retină.


Distanţa minimă până la care poate vedea (acomodat) este însă mai mare decât la ochiul normal. Aşadar, hipermetropul poate vedea clar obiectele îndepărtate numai cu effort de acomodare, iar obiectele mai apropiate, care intră în limitele de acomodare ale unui ochi normal, nu le poate distinge clar. Folosind ochelari cu lentile convergente, corect calculate (în funcţie de gradul de hipermetropie), aceste lentile îl pot ajuta să aducă imaginea pe retină, atât pentru obiecte îndepărtate, privind neacomodat, cât şi pentru obiecte apropiate, privind acomodat.
    Ochiul prezbit este ochiul în vârstă şi se datoreşte slăbirii cu timpul a capacităţii de bombare a cristalinului. Având posibilităţi mai reduse de bombare a cristalinului, un astfel de ochi va avea punctul proximum mai îndepărtat decât la un ochi normal. Obiectele mai apropiate vor avea deci imaginile în spatele retinei şi pentru aducerea lor pe retină se folosesc lentile convergente, care măresc convergenţa ochiului, ca şi în cazul ochiului hipermetrop.   

b)Luneta:

Luneta este destinată observării obiectelor foarte îndepărtate. De la oricare punct al unui astfel de obicei ajung la noi fascicule practic paralele. Să considerăm un obiect astronomic AB şi să îndreptăm luneta cu axa optică spre extremitatea A:

Toate razele provenite din A vor fi paralele cu axa optică şi vor converge în focarul principal imagine F` al obiectivului lunetei. ÃŽn figura de mai sus am luat o singură rază din acest fascicul şi anume de-a lungul axei optice principale. De la punctul extrem B va sosi, de asemenea, un fascicul de raze paralele între ele, dar înclinate cu unghiul є  faţă de primul fascicul. Є  va fi deci unghiul sub care se vede obiectul ceresc cu ochiul liber. Punctul de convergenţă al fasciculului paralel din B va fi în focarul secundar B`, care va defini astfel în planul focal al obiectivului imaginea reală y`. Trebuie remarcat că obiectul AB fiind foarte departe de focarul F al obiectivului, imaginea intermediară y` este micşorată, spre deosebire de imaginea intermediară a microscopului, care era mult mărită, datorită faptului că obiectul de cercetat era foarte aproape de focarul F  al obiectivului. Din această cauză, imaginea y` se afla destul de departe de focarul imagine F`, în timp ce la lunetă aceasta se formează, practic chiar în planul focal al obiectivului. Aşadar, ocularul lunetei preia o imagine intermediară, micşorată a obiectivului şi formează o imagine definitivă y virtuală şi mărită faţă de y`. ÃŽn această figură imaginea intermediară y` a fost construită ducănd planul focal perpendicular pe axă în F`şi aflând punctul (B`) în care o rază din B tecănd prin vărful lentilei obiectiv înţeapă acest plan (este figurată urma acestui plan printr-un segment punctat). Imaginea finală y  este obţinută trasând din B` două raze cu drum cunoscut; una (r`) paralelă cu axa optică, va părăsi ocularul trecănd prin focarul imagine F` al său şi una (r``) trecând prin centrul optic al ocularului, va trece mai departe nederivată (ocularul este luat – ca şi obiectivul – sub forma unei lentile subţiri, convergente). După aflarea punctului B``, s-a putut construi mersul complet al razei din B până la pupila ochiului, є  fiind unghiul sub care sevede imaginea finală y .
    Grosismentul lunetei. Fiind vorba de un aparat ce furnizează imagini virtuale ale unor obiecte îndepărtate, luneta se caracterizează prin grosisment:

                G=

Grosismentul lunetei este deci egal cu raportul dintre distanţa focală a obiectivului, sau cu produsul dintre distanţa focală a obiectivului şi puterea ocularului. Se poate mări deci grosismentul mărind distanţa focală a obiectivului şi utilizând oculare cât mai convergente.
    Lunetele cu obiective formate din lentile de sticlă se mai numesc şi telescoape dioptrice, iar cele cu obiectivul constând dintr-o oglindă concavă – telescoape catoptrice, sau simplu, telescoape.
    Calităţile lunetei cresc, dacă se măreşte diametrul obiectivului. Dar, obiective din lentile cu diametru prea mare nu se pot construi. Datorită dificultăţilor de obţinere a omogenităţii unor mase transparente atât de mari, precum şi din cauza deformării lentilelor sub propria lor greutate, obiectivele cu lentile depăşesc cu greudiametrul de 1 metru. De aceea se utilizează în acest scop obiective cu oglinzi concave, care alcătuiesc telescoape. Astfel de oglinzi pot atinge diametre până la 5 m (observatorul de la Palomar). ÃŽn plus, aceste obiective sunt complet lipsite de aberaţii cromatice, deoarece lipseşte dispersia luminii, imaginile formându-se numai prin reflexii.
   





www.eReferate.ro -Cea mai buna inspiratie…
 
   
#3
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Baterii şi celule de combustie

Bateriile constau dintr-un număr de pile electrice conectate intre ele, de obicei pentru a produce un voltaj (tensiune electrică) mai mare decât o singură pilă electrică. ÃŽn mod greşit, unii numesc baterii şi pile electrice simple.
Broaştele moarte au condus la inventarea pilelor şi bateriilor electrice. ÃŽn 1786, omul de ştiinţă italian Luigi Galvani a descoperit că broaştele disecate se contractau când le atingea cu bisturiul său. Apoi din întâmplare el a descoperit că picioarele puteau fi făcute să se mişte doar prin atingerea lor de metal. Galvani era pus în încurcătură în ceea ce privea natura acestui fenomen, şi sursa lui.
Răspunsul a fost dat în anii 1790 de omul de ştiinţă italian Alessandro Volta. Picioarele broaştelor se contactaseră deoarece lichidele din interiorul lor reacţionau la contactul cu două metale diferite: alama şi fierul. Această combinaţie forma o pilă electrică simplă şi curentul produs de aceasta făcea să se contracte muşchii picioarelor broaştei.
Volta a făcut apoi o pilă electrică punând o hârtie umedă între discuri de cupru şi zinc. Această pilă era extrem de slabă, dar Volta a conceput curând pile şi baterii practice. Una dintre baterii consta dintr-o coloană de pile electrice făcute din plăci de zinc şi argint cu separatoare de hârtie îmbibate în saramură. Acest tip de baterie se numea pilă voltaică.

Cum funcţionează celulele:

După Volta, s-au inventat multe forme similare de pile electrice. Acum se folosesc substanţe variate pentru plăci, sau electrozi, şi pentru soluţie, sau electrolit. Asemenea pilei electrice funcţionează prin transformarea  energiei chimice în energie electrică. Electrolitul emite ioni (atomi sau grupuri de atomi încărcaţi electric) care sunt atraşi de electrozi. Un electrod atrage ionii încărcaţi negativ, care au un surplus de particule încărcate negativ numite electroni. Celălalt electrod atrage ionii încărcaţi pozitiv, care au o deficienţă de electroni. Când se conectează un circuit conductor între plăci, electronii curg prin circuit de la electrodul negativ la cel pozitiv. Acest flux formează un curent electric.
   

   
Tipuri de celule electrice:

    Elementele galvanice primare trebuie înlocuite când substanţele lor chimice s-au transformat atât de mult încât ele nu mai pot produce un curent util. Elementele galvanice secundare sunt reîncărcabile. Curentul electric de la o instalaţie de încărcare, de obicei alimentată de la reţea, este trecut prin celulele electrice descărcate. Substanţele chimice iniţiale sunt refăcute făcând astfel celulele din nou utilizabile. Sarcina care intră în pile în timpul încărcării este stocată ca energie chimică şi se acumulează treptat. Din acest motiv bateriile din elementele galvanice secundare sunt adesea numite baterii de acumulare, sau acumulatoare. Ele se folosesc la maşini şi la unele aparaturi electrice de uz casnic, precum uneltele electrice reîncărcabile.
    Celulele de combustie nu necesită reîncărcare, în ele se introduc substanţele chimice de fiecare dată când se foloseşte electricitatea. Acestea sunt mult prea costisitoare pentru aplicaţiile uzuale şi sunt folosite doar în unele staţii spaţiale.

        Chimia pilei

    Tipul cel mai simplu de element galvanic primar este bazat pe unul inventat de Georges Leclanché în anii 1860. Forma modernă are o teacă de zinc, care serveşte drept electrod negativ, iar electrodul pozitiv este o tijă de cărbune. Deşi se numeşte pilă uscată, electrolitul său este o pastă groasă şi umedă de clorură de amoniu.
    ÃŽn timpul utilizării pilei, hidrogenul format pe tija de cărbune trebuie înlăturat deoarece altfel ar reduce eficienţa pilei. O substanţă chimică numită polizator (în acest caz, dioxid de mangan) înlătură produsul nedorit. Bateriile reîncărcabile ale celor mai multe maşini au pile electrice bazate pe tipul cu Pb şi acid, inventat în 1860 de Gaston Plante. Electrozii de Pb şi dioxid de Pb sunt imersaţi în acid sulfuric diluat. ÃŽn timpul utilizării, ambii electrozi sunt înveliţi în sulfat de Pb. Pb şi dioxidul de Pb sunt reformaţi în timpul reâncărcării. Pilele au cadmiu-nichel reîncărcabile au ca electrolit electrozi de hidroxid de nichel. Aceste pile pot înlocui pilele uscate obişnuite şi sunt folosite la unele lanterne, unelte şi alte aparaturi de uz casnic “fără cordoaneâ€Â?.
    Astfel, o simplă observare a reacţiei broaştelor moarte la metal, a condus la o descoperire revoluţionară pentru umanitate.


www.eReferate.ro -Cea mai buna inspiratie…
 
   
#4
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Comandã releu prin calculator



Utilizare:
Circuitul serveste la comanda unui releu electromagnetic normal de curent continuu nepolarizat, sensibil, de putere mica, prin intermediul unui port paralel (conectat la un calculator).

Mod de folosire:
Se conecteazã intrarea (punctul A) la un pin care are semnal de iesire din port si masa la punctul D. Sursa de alimentare a releului se leagã la punctul X. Pentru deschiderea releului se utilizeazã un program care seteazã pe adevarat valoarea logica a bitului corespunzãtor pinului conectat la circuit. Deschiderea releului are loc imediat.

Constructie:
Circuitul este de fapt un ampificator tranzistorat de curent continuu. La realizarea sa se folosesc 3 rezistente, 2  tranzistoare bipolare, unul pnp si altul npn, 1 diodã, un releu si sursã de curent a releului.

Mod de funcþionare:
In mod normal starea bitului ce comandã pinul portului paralel conectat la circuit fiind fals, diferenta de potential dintre acesta si masa este nulã, joncþiunea bazã-emitor a tranzistorului T1 fiind deci nepolarizatã, nu se intamplã, evident, nimic. In momentul in care se modifica starea logicã a bitului de comanda, intre punctele A si D apare o tensiune de aproximativ +5V. Curentul debitat de portul paralel este insa foarte mic, de ordinul 10e-4 A, pentru controlul releului fiind necesarã o amplificare a acestui curent.
Rezistenta R1 are rol de a proteja tranzistorul T1, iar R2 este folositã la culegerea unei tensiuni pentru polarizarea jonctiunii bazã-emitor a tranzistorului npn T1. Astfel apare un curent foarte mic pe traseul ABT1GD, suficient pentru deschiderea lui T1. Ca urmare a acestui curent apare imediat si curentul de colector pe T1, curent a cãrui intensitate depinde de puterea acestuia. In practicã acest curent este cam de 10-50 de ori mai mare decat curentul de baza. Asadar apare curent pe traseul XT2T1G, curent amplificat de T1, insuficient deschiderii releului, dar suficient de mare pentru a deschide un al doilea tranzistor, pnp – T2. Asadar jonctiunea bazã -emitor este polarizatã, dar este necesarã si polarizarea jonctiunii bazã-colector pentru a capta golurile electronice produse la polul pozitiv al sursei releului, si a realiza astfel a doua amplificare. Acest rol revine diodei D1. Rolul sãu este de a asigura deci un potential negativ pe colectorul lui T2, dar si de a dirija curentului de colector
 
   
#5
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
catre releu, rezistenta opusã de ea pe traseul EH (in sensul de neconductie) fiind mult mai mare decat cea a releului, ceea ce inseamnã ca acest curent va urma traseul FI. Acest curent de dupa a doua amplificare  ar trebui sa ajunga la aproximativ 200mA, fiind suficient pentru deschiderea releului, la o tensiune de 5V.


Fig: Schema circuitului:



Concluzii:
Schema prezentata, desi aparent simpla ridica totusi in practica anumite probleme: este greu de realizat la scara mica, datele practice si cele teoretice nu prea se potrivesc (cel putin cand eu am vrut sa o pun in practica asa s-a intamplat) asa ca circuitul necesita o realizare laboriosa, iar folosirea sa in practica mai mult decat un experiment este neinteresanta. Se realizeaza astfel de circuite de control de dispozitive cu ajutorul calculatorului la scara industriala, dar sunt realizate la nivel de inalta tehnologie, cu multiple circuite integrate, conectate direct la magistrala calculatorului sau la alte portului, irealizabila in laboratoul de fizica.


Nota:
In mod practic elementele folosite in circuit vor fi:
        R1=1,8kΩ;   R2=10kΩ;   R3=560Ω
        T1=BC107; T2=BD136; D1=1N4001
        Releul:  5V, 200mA
Caracteristicile tranzistoarelor se gasesc in documentatii de specialitate, motiv pentru care o prezentare detaliata a functionarii este mai dificila.
 
   
#6
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Becul lui Edison


              In al VII-lea deceniu al secolului trecut, domeniul de baza al utilizarii electricitatii era telegraful.
            Al VIII-lea deceniu constituie epoca iluminatului electric. Dezvoltarea oraselor, aparitia blocurilor si cladirilor massive, a corpurilor de fabrici si uzine cera imperios un nou izvor de lumina, mai puternica, mai vie, care sa poata fi distribuita in numeroase puncte.Iluminatul devine astfel domeniul de baza al aplicarii electricitatii. Cu acest prilej au fost create generatoarele industriale si centralele electricecare au deschis la randul lor drum electricitatii ca forta in puternicul fort al industriei.
            Aceste victorii ale elctricitatii chiar de la inceputul dezvoltarii ei se datoresc in buna parte lucrarilor Edison.
            Multumita unor combinatii speciale a pompelorde aer, in octombrie 1879, Edison a obtinut un vid(o rarefiere in balon) aproape de o milionime de atmosfera (cu mult mai putin decat vidul pe care tehnica il poate obtine azi; pe atunci o foarte mare realizare).
Intr-una din noptile sale de munca din acea perioada, Edison , in laboratorul sau cugetand la una din problemele obisnuite, ce nu-I dadeau pace, framanta distrat intre degete un cocolos de funingine, amestecat cu smoala, pe care il folosea la telefon. In timp ce gandurile inventatorului zburau departe, degetele lui turteau si rasuceau cocolasul int-un firicel tot mai subtire. Cand Edison a privit intamplator firul, i-a trecut prin minte sa incerce acest fir la lampa electrica. Spre marea satisfactie a lui Edison experienta facuta imediat a dat rezultate bune. A continuat sa experimenteze filamentele de funingine, in diferite compozitii si diferite forme. Dupa numeroase experiente Edison a confectionat o lampa cu fir de bambus carbonizat in forma de potcoava introdus intr-un balon de sticla din care a evacuat cu grija tot aerul.
               La 21 octombrie 1879, Edison a conectat lampa la circuitul electric, in lampa s-a aprins lumina. Edison a marit intensitatea
 
   
#7
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
curentului , asteptand ca firicelul subtire san u mai suporte caldura pana la incandescenta. Lumina s-a facut insa mai stralucitoare. Edison a continuat sa maresca intensitatea curentului electric, pana a ajuns la temperature de topire a diamantului. Abia atunci filamentul nu a mai putut rezista si lampa s-a stins.
              Asa s-a nascut becul electric cu filament de carbune una din cele mai mari inventii ale secolului al XIX-lea.
              Cu toate acestea au mai fost necesare inca aproape 13 luni de munca si cheltuieli de peste 40.000 de dolari pan ace lampa a fost
intr-atata perfectionata incat sa poata fi pusa in practica pe scara larga.
In acest timp de febrile cautari Edison si ajutoarele sale au muncit intr-o permanenta incordare. Munca clocotea zi si noapte. Pana la urma Edison s-a imbolnavit de ochi. In agenda sa de buzunar gasin notat la data de 27 ianuarie 1879:
              “Din cauza luminii puternice mi s-au imbolnavit ochii si dupa sapte ore de munca nu mai sunt bun de nimicâ€Â?
A doua zi a notat:
              “Noaptea trecuta am avut dureri groaznice de la orele 10 seara pana la 4 dimineata cand cu ajutorul unei doze mari de morfeina am adormit. Pe la 4 m-am trezit. Ochii nu ma mai dor si ma simt mult mai bine, in schimb insa mi-am pirdut ziua.â€Â?
 
   
#8
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Determinarea constantei elastice a doua elastice legate in serie si in paralel
           
I  Teoria lucrarii:

G=o forta ce masoara interactiunea dintr corp si pamant.
     Se masoara in Newton(N).
Δl=deformarea produsa de forta.se masoara in sistem international 
      Metri.                     
K=constanta elatica.Se masoara: [K]=N/M

Ks=K1 K2/K1+K2
Kp=K1+K2

II Montaj experimental:

Agatam de I elastic o greutate si masuram cu cat s-a intins elasticul.Apoi luam al II-lea elastic si repetam procedeul cu aceeasi greutate.Luam dupa aceea cele doua elastice le legam in serie si agatam de ele aceeasi grutate si observam cu cat s-au intins elaticele legate in serie.In final legam cele doua elatice in paralel si agatam de ele tot aceeasi grutate apoi observam alungirea lor.


III Date experimentale si prelucrarea lor:
          G(N)            Δl(m)               K
Elasticul 1    1    0,005    K1=200
Elasticul 2    1    0,03    K2=33,3
Elasticele serie    1    0,02    Ks=50
Elasticele paralel    1    0,01    Kp=100
 
   
#9
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Prin efectuarea experimentului s-au obtinut datele experimentale care mai apoi au fost prelucrate obtinandu-se valorile din tabelul de mai sus de la “K�.

V Surse de erori:

    In tabel observam ca in valorile finale s-au mai strecurat si mici erori.Ele provin din masurarea inexacta sau erori de calcul.

VI Concluzii:

Experimentul efectuat ne-a ajutat la determinarea constantei elastice a doua elastice legate in serie si in paralel,dar calculele obtinute na-au dovedit ca determinarea constantei elasticea celor doua elastice nu poate fi facuta cu precizie din cauza erorilor.
 
   
#10
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Efectul Coanda

         Henri Coanda, parinte al aviatiei cu reactie, s-a nascut la Bucuresti in 1886. Dupa absolvirea scolii primare, a urmat liceul militar din Iasi. Profesorii sai (printre care si istoricul A.D. Xenopol) aveau o parere foarte buna despre acest tanar sprintar „ca argintul viu, pe care nu-l puteai tine in loc decat intr-un flacon sau in tubul unui termometru".
         Spiritul sau inventiv s-a manifestat inca de timpuriu. Nu avea 14 ani impliniti cand a inventat o seceratoare-treieratoare, pusa in miscare de aripile unei mori de vant. In 1903 termina, ca sef de promotie, liceul militar din Iasi. La varsta de 19 ani, construieste in atelierele Arsenalului armatei de pe dealul Spirei (Bucuresti) macheta unui avion propusat de o racheta, ceea ce dovedeste ca de timpuriu il preocupa tehnica reactiva, in care avea sa se manifeste atat de stralucit. Spirit avid de cunostinte, profita de libertatea castigata pentru a urma cursurile ce-l intereseaza la mai multe scoli superioare din strainatate (la Technische Hochschule din Charlottemburg - Berlin, apoi la Universitatea din Liege si in cele din urma la Scoala superioara de electricitate din Montefiore, unde, impreuna cu Caproni, construieste un planor cu care zboara).
Aviatia a ramas cu toate acestea marea pasiune a acestui mare inventator. In 1930, cand se apropia de 45 de ani, Coanda nu era de loc multumit de performantele aviatiei si astfel dupa multe zile si nopti de calcule Coanda inventeaza „aerodinele lenticulare" sau „discurile zburatoare" . „Aerodina lenticulara" este un obiect din otel care seamana cu un castron, iar un tub de cauciuc aduce aer comprimat in el. Zborul aerodinei lenticulare se bazeaza pe o descoperire a sa, care i-a permis „sa faca sa devieze un jet fluid ce patrunde intr-un alt fluid". Atunci se produce un efect ciudat, efect pe care el l-a folosit si care se numeste EFECTUL COANDA.
         Cum a ajuns Coanda l-a descoperirea acestui efect?
 
   
Pagini:  1 2 3 4 ... 6  
Mergi la