Simpatie.ro - matrimoniale
E=mc2
Forum de discutii libere Subiecte din Stiinta - Filosofie-Religie Prezentari de subiecte tangentiale Paranormal - Astrologie - Minuni geografice Sfaturi practice Meditatii online pentru bacalaureat 		Nou pe simpatie:
sayler_moon_19 25 ani
Femeie
25 ani
Bacau
cauta Barbat
26 - 46 ani
E=mc2InregistrareLoginPozeNu sunteti logat. Lista Forumurilor Pe Tematici
E=mc2 / Reactiile noastre De ce asa? /

15 martie Dezvoltarea relatiilor interumane-o arta

 Pagini:  1 2 3 Moderat de AnnMar
#1
AnnMar
Avansat
Postari: 239
Va propun sa fim sinceri:vrem tot felul de lucruri de la ceilalti.Vrem sa aiba bunavointa si sa fie prietenosi.Vrem sa ne accepte si sa ne recunoasca valoarea.

  Omul de afaceri doreste sa castige prin intermediul celorlalti
  Sotul si sotia doresc dragoste si afectiune reciproca
  Parintele doreste sa fie ascultat
  Copilul doreste sa se simta in siguranta si sa fie iubit
  Agentul de vanzari doreste ca ceilalti sa faca achizitii si sa accepte totul neconditionat
  Seful doreste loialitate,productivitate si cooperare
  Angajatul doreste sa i se recunoasca meritele si sa se aiba incredere in ceea ce face

Orice om normal isi doreste reusita  si fericirea

V-ati gandit vreodata ca de fapt ceilalti au un rol extrem de important in orice forma de fericire de care ne bucuram?
Practic cunoastem reusita in mare masura prin intermediul relatiilor pe care le stabilim cu ceilalti.

Eu nu am teorii ideale despre felul cum ar trebui sa actioneze oamenii si nici tot felul de scamatorii si de nastrusnicii pentru a va intelege cu ceilalti fara a etala propriile voastre dorinte.Sunt simple observatii facute pe parcursul propriei vieti si ma voi folosi de metodele si tehnicile testate de Les Giblin in clinicile sale de relatii interumane adunate in cartea "Arta dezvoltarii relatiilor interumane".

Intelegerea naturii umane asa cum este ea-si nu asa cum spun teoreticienii ca ar trebui sa fie-va poate ajuta sa obtineti ceea ce doriti de la ceilalti.

Aceste metode ar putea deranja niste idei impamantenite.
Insa au un mare avantaj:Functioneaza!
 
   
#2
AnnMar
Avansat
Postari: 239
Care ar putea fi secretul unei personalitati atragatoare?

Cu totii tanjim sa fim acceptati asa cum suntem.

1.Acceptarea e o vitamina.

Dorim pe cineva cu care sa ne simtim in voie pornind de la tinuta vestimentara,a trupului si continuand cu comunicarea dorintelor noastre.
Foarte putini dintre noi suntem suficient de curajosi"pentru a fi intru totul noi insine" cand este vorba de lume in general.Dar ne place sa avem pe cineva in prezenta caruia sa fim noi insine,cineva in fata caruia ne putem permite sa fim noi insine,pentru ca ne va accepta si asa.

Genul de persoana care in permanenta critica sau gaseste tot felul de cusururi,care intotdeauna vede neajunsurile celorlalti si poate sugera de obicei si un remediu,nu va fi niciodata coplesita de multimi care vor sa-i devina prieteni.
Nu va fixati standarde rigide despre cum credeti ca ar trebui sa actioneze ceilalti.Dati-i ocazia celuilalt sa fie el insusi.Daca este putin bizar,lasati-l in pace,nu insistati sa faca tot ceea ce faceti dumneavoastra.Lasati-l sa se simta in voie in prezenta dumneavoastra.

In mod ciudat,persoanele care-i accepta pe ceilalti asa cum sunt au cea mai mare influenta in schimbarea in bine a comportamentului celorlalti.

"nimeni nu are puterea sa schimbe pe cineva,dar iubindu-l asa cum e,acestuia ii este data puterea  sa se schimbe singur."

2.Acceptarea in acelasi timp este si o sabie cu doua taisuri!

Una din tragediile societatii noastre este ca aceasta nevoie de acceptare functioneaza impotriva dar si in favoarea societatii.

Numeroasele grupuri de adolescenti denumite de ei bande si care apar pretutindeni in jurul nostru se datoreaza in mare parte si faptului ca acesti tineri nu sunt acceptati in alta parte de catre societate si,in schimb, capata o oarecare importanta si sentimentul ca cineva ii vrea atunci cand sunt inclusi ca membri ai acestor bande.

O alta tragedie este cea a omului iesit din puscarie.Simte ca s-a lecuit de dorinta de a face rau si doreste reintegrarea in societate dar dupa scurt timp realizeaza ca va fi intotdeauna un puscarias,un om marginalizat.Simte ca singurul loc unde este acceptat asa cum este el,cu bune si cu rele este tot lumea din inchisoare sau printre delincventi si fosti puscariasi.

3.Cum ne putem sprijini partenerul sa reuseasca

Nu frumusetea fizica sau modul in care necomportam incadrul relatiilor intime sunt esentiale pentru reusitele in viata desi si acestea sunt parte componenta importanta ale unei relatii armonioase ci increderea  fara limite pe care o oferim partenerilor nostri.

Un om care ajunge acasa si este primit cu cicaleli si reprosuri este foarte usor secatuit de puteri.Permanenta nemultimire a partenerei/partenerului I se va transmite si se va adauga indoielii de sine.Din acel moment pierderea increderii de sine se declanseaza liber.

O sotie/sot care isi accepta partenerul nu numai ca ii da o doza de incredere,dar il/o face mai usor de abordat de catre ceilalti.Prin faptul ca ea/el il/o accepta, il/o ajuta sa se placa mai mult.Cineva care cicaleste  permanent va obtine exact contrariul a ceea ce doreste si in plus o doza mai mare de iritare si nemultumire din partea partenerului.
 
   
#3
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Dezvoltarea psihică a adolescentului

    Planul psihic suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea şi stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.
    Deşi traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar şi cu întârzieri descurajante, la sfârşitul acestui proces ne vom afla în faţa prezenţei unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate. Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentului şi cărora el trebuie să le facă faţă, dintre aspiraţiile sale măreţe şi posibilităţile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce doreşte societatea de la el şi ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viaţă şi ceea ce îi poate oferi viaţa. Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât şi de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a şti a şcolarului mic, converită în nevoia de creaţie a puberului, devine şi mai acută la adolescent, luând forma creaţiei cu valoare socială, nu doar subiectivă. Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs, acesta să lase locul unei "reciprocităţi" afective; are loc o senzualizare a individului, reapare agitaţia instinctuală, se instituie nevoia de a i se împărtăşi sentimentele. Nevoia de grupare se "sparge",se destramă pentru a lăsa loc nevoii de prietenii efective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Relaţiile dintre sexe sunt foarte strânse, mai mult platonice, romantice, cu mare încărcătură de reverie şi fantezie; au loc furtuni afective, "ruperi" spectaculoase şi dramatice de prietenie.
    Nevoia de distracţie a puberului se continuă şi în adolescenţă, dar distracţiile se intelectualizează, sunt trecute prin filtrul personalităţii; alegerea distracţiilor este electivă în funcţie de propriile preferinţe. Aspectele de ordin cultural, estetic trec pe prim plan. Nevoia de independenţă şi autodeterinare a puberului se converteşte în nevoia de desăvârşire, autodepăşire, autoeducare a adolescentului care "dispune" într-o mai mare măsură de sine. Nevoia de imitaţie  a şcolarului mic convertită în nevoia de a fi personal, a puberului, suportă noi metamorfozări în adolescenţă. La început , dorinţa adolescentului de a fi unic se exacerbează mult luând forma nevoii de singularizare, de izolare, tânărul fiind preocupat şi absorbit aproape în exclusivitate de propria persoană, pentru ca spre sfârşitul adolescenţei să ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activităţi socialmente recunoscută şi utilă, valoroasă. Nevoia de a fi personalitate se manifestă adeseori prin tendinţa expresă  a adolescentului spre originalitate, cele două forme ale sale: creaţia, producerea a ceva nou, original, şi excentricitatea. Din dorinţa de a ieşi din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul îşi întrece prietenii în comportamente sociale şi deviante.
    Impulsionat de aceste nevoi, adolescentul îşi elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor. Astfel, nevoia de cunoaştere şi de creaţie poate fi satisfăcută datorită faptului că în această etapă inteligenţa generală a copilului se apropie de încheiere. Se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de anticipare, de predicţii, spiritul critic şi autocritic. Gustul excesiv pentru raţionament, accesul la noţiunea de lege, reactivarea curiozităţii orientală spre explicarea raţională, cauzală a fenomenelor şi relaţiilor dintre ele, vor conduce spre abordarea mai amplă, filozofică a realităţii, la apariţia atitudinilor critice faţă de valori. Ca urmare, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii, dar şi unele instrumente ale activităţii intelectuale (capacitatea de argumentare şi contraargumentare, de demonstrare, de elaborare a unor ipoteze etc.).
    La această vârstă se dezvoltă mult debitul verbal, fluenţa verbală, flexibilitatea verbală. Se adoptă un mod propriu de iscălitură, se elaborează algoritmi şi stereotipii verbale ce servesc în soluţionarea diferitelor situaţii (ca introduceri într-o conversaţie, ca modalităţi de încheiere a convorbirilor etc.).
    Conştientizând valoarea de influenţare a cuvântului, vorbirea devine mai nuanţată, plastică, se desfăşoară în funcţie de particularităţile situaţiilor (oficiale sau intime ).






…
 
   
#4
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Despre limbaj si afazie


Limbajul  este un fenomen deosebit de complex care a preocupat de multă vreme pe oamenii de ştiinţă din cele mai variate domenii. Fiind prin natura sa un proces prin excelenţă psihologic, limbajul este în primul rând obiectul de cercetare al psihologiei.
    Constituind una din manifestările esenţiale ale viaţii psihice ale omului, limbajul este totodată una din trăsăturile sale caracteristice, distinctive, în raport cu celelalte vieţuitoare. Omul este singura fiinţă vorbitoare. Fără limbaj nu poate fi concepută nici existenţa omului ca fiinţă socială, nici existenţa societăţii însăşi.
    ÃŽn procesul comunicării, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare, dintre care sunt neverbale (acţiuni concrete cu obiectele, gesturile şi mimica), iar altele verbale (sonore, grafice). Mijloacele verbale (şi în primul rând cele sonore) au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumană. Ansamblul mijloacelor verbale de comunicare constituie fenomenul limbă care este prezent numai în societatea umană.
    Limbajul este o formă specifică de activitate umană prin care se realizează comunicarea dintre oameni. Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat limbaj în sensul propriu al cuvântului. ÃŽn accepţia sa strictă, termenul de limbaj se referă la comunicarea verbală.
    ÃŽn terminologia ştiinţifică, acest termen desemnează capacitatea cu care este înzestrată orice fiinţă umană normală, constituită de a învăţa şi de a folosi unul sau mai multe sisteme de semne verbale pentru a comunica cu semenii săi, de a-şi reprezenta lumea. ÃŽn concepţia lui Jacques Piaget (1946) fiinţa umană este înzestrată cu puternice capacităţi funcţionale ce fac posibilă emergenţa unei funcţii simbolice generale, din care limbajul nu ar fi decât un aspect.
    Limabajul este o activitate umană de comunicare prin intermediul limbii. Dar natura limbajului, respectiv a limbii, nu poate fi elucidată fără să se precizeze care este conţinutul comunicării verbale. Deşi limbajul se află în relaţii strânse cu toate procesele şi însuşirile psihice ale omului, inclusiv cu cele mai simple (senzaţiile şi percepţiile), totuşi cercetările psihologice au stabilit de multă vreme că principalul conţinut al comunicării verbale îl formează gândirea.

Tulburări ale limbajului  (afazia) oral sau scris ca urmare a unor leziuni a emisferei cerebrale dominante
 
   
#5
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Laturizarea caracteristică anatomofuncţională rezultând din asimetria celor două emisfere cerebrale, numită şi dominnta cerebrală sau specializare emisferică deşi asimetrică a fost găsită în regini ale diencefaluilui şi mezencefalului. Punerea în legătură a unei tulburări a limbajului fără tulburarea comprehensiunii, cu o leziune care afectează la baza celei de-a treia circumvoluţiuni frontale, apoi punerea în legătură a unei  tulburări ale comprehensiunii fără tulburări circulatorii, cu o leziune către partea posterioară a primei circumvoluţiuni temporale, urma să conducă la o conceţie asociaţionostă a diferitelor forme de afazie, după un model produs de L. Lichtein (1885). Acest model, criticat sau criticabil, propune o reperare semiologică eficace şi o terminologie general acceptată.
Ariile lui Broca şi Wernicke sunt considerate sediul imaginilor motrice şi auditive ale cuvintelor; aria lui Wenicke este legată printr-un fascicol asociativ de aria lui Broca, pe care o controlează. O leziune care afectează una sau alta din cele două arii se află la originea uneia sau alteia din cele două forme cronice de afazie.
Ř    Afazia lui Broca : definită prin tulburări ale producerii limbajului (perturbări articulatorii, stereotipuri, reduceri şi chair suprimări ale discursului) caracterizată şi printr-o comprehensiune verbală prezervată sau cel puţin alterată numit iniţial afemie şi afazie motorie. ; e legată de o leziune a porţii postero-inferioare (sau bază) a celei de-a treia circumvoluţiuni frontale, numită aria lui Broca. Sediul acestei leziuni la nivelul emistefei stângă l-a condus pe P. Broca la descoperirea laterizării cerebrale, descoperire atribuită lui M. Dax.
Ř    Afazia lui Wernicke.: definită printr-o tulburare a comprehensiunii limbajului, caracterizată şi de absenţa tulburărilor articulatorii şi de prezenţa parafaziilor, chiar a unui jargozofazii, numită şi afazie senzorială; legată de o leziune a părţii posterioare a primei circumvoluţiuni temporale, numită aria lui Wernicke. Pornind de la aceste tulburări afazice, Wernicke a propus un model al funcţionării cerebrale, pe bază anatomică, sursă a tuturor interpretărilor asociaţioniste în neuropsihologie.

O leziune care afectează ambele arii se află la originea unei afazii globale, defintă prin tulburări articulatorii, şi de comprehensiune majoră; o leziune care afectează fascicolul de legătură dintre cele două arii produce o afazie de condiţie în care tulburarea de repetiţie nu se asociază cu tulburarea de comprehensiune. Fiecare dintre cele două arii trebuie legate de un centru al ideilor, ipotetic din punctul de vedere anatomic, dar necesar din punct de vedere funcţional pentru elaborarea şi comprehensiunea discursului. O leziune între acest centru şi aria lui Broca produce afazia transcorticalămotorie, marcată printr-o producţie verbală redusă, fără tulburări de repetiţii; o leziune între centru şi aria lui Wernicke produce afazia transcorticalăsenzorială, marcată printr-un discurs parafrazic, tulburări de comprehensiune fără tulburări de repetiţii. Fiecare dintre cele două arii este legată de un sistem motor-efector pentru aria lui Broca, de un sistem
 
   
#6
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
auditiv receptor pentru aria lui Wernicke; o leziune poate afecta fiecare dintre aceste legături responsabile rerespectiv de o anarhie pură sau de o surditate verbală, fără ca vreuna să afecteze limbajul.
La acestă schemă trebuie adăugate ariile considerate ca sediu al imaginilor vizuale şi grafice ale cuvintelor care permit explicarea agrafiilor. Un asemenea model nu permite luarea în considerare a afaziilor rezultate din leziuni ale structurilor anatomice subcorticale (talamus, capsulă internă, striatum) şi numite afazii subcorticale. Ele nu pemit nici explicarea sau localizarea unei forme frecvente de afazie caracterizată  prin dificultatea de a denumi (lipsa cuvântului ) şi calificată afazie amnezică. Un asemenea tip de afazie, precum şi condiţiile de producere a tulburărilor afazice au justificat alte interpretări: modelul funcţional şi ierarhic care deosebeşte limbajul automat şi limbajul propoziţional sau voluntar; modelul global, care încearcă să izoleze o tulburare centrală, comună tuturor formelor de afazie. Totuşi este periculos ca afazia să fie considerată o singură unitate; singură acoperă de fapt diversele alteraţii care pot afecta procesele multiple aflate la originea producerii şi comprehensiunii limbajului oral şi scris.
 
   
#7
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
APORIA TRISTEŢII

Atât în calitatea de sentiment “empiricâ€Â? al vieţii, cât şi în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristeţea are o configuraţie aporetică, ceea ce înseamnă că în ambele ipostaze ea coincide cu o situaţie afectivă conflictuală. Tristeţea este o formă specifică a luptelor dintre contrarii. Fără îndoială, individul care se instalează în tristeţe ca într-un fel de concluzie afectivă a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimţi niciodată nevoia de a teoretiza pe marginea ei şi de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund şi mai general. El nu va defini niciodată tristeţea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetică, o va percepe, deci, ca o contradicţie afectivă internă, ca o insatisfacţie afectivă, ca o indispoziţie sufletească, o va percepe aşadar, ca o expresie a neîmplinirii vieţii sale sufleteşti. Omul (obişnuit), care se întristează, se întristează pentru că este contrariat în aspiraţia lui spre fericire. Tristeţea lui (tristeţea lui “empiricăâ€Â?) decurge din faptul că, în elanul său spre fericire, el întâmpină opoziţia unei forţe exterioare. Din această tensiune şi luptă între contrarii nu rezultă neapărat un vid sufletesc, un “neantâ€Â? psihic. Dacă nu va cunoaşte ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominată de sentimentul tristeţii “empiriceâ€Â? va cunoaşte, totuşi, variatul registru al regretelor şi, pentru o anumită perioadă de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism şi se va lăsa pătrunsă de perfidia otrăvită a oboselii psihice.
Tristeţea filozofică este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflecţiei, al meditaţiei, al raţiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizăm, îl raţionalizăm, îi atribuim un sens explicit.
Deci, există două feluri de tristeţe: tristeţea iraţională sau prefilozofică şi tristeţea filozofică. Lor le corespund două forme specifice ale autocunoaşterii: una dintre ele este “abstractăâ€Â? şi imprecisă, cealaltă este “concretăâ€Â? şi exactă. Autocunoaşterea abstractă ne indică faptul că sentimentul tristeţii este un sentiment totalizator al vieţii subiective, dar ea nu descifrează cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedează ca şi cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, această formă a autocunoaşterii nu se referă în termeni expliciţi la conţinutul aporetic al sentimentului iraţional al vieţii. Autocunoaşterea concretă, însă, dezvăluie cauzele pentru care tristeţea poate deveni sentimentul concluziv al trăirii subiective în întregul ei, circumstanţă care îi permite, totodată, să treacă la explicitarea aporiei consubstanţiale tristeţii şi la definirea ei corectă.
Fără îndoială, autocunoaşterea concretă este precedată de autocunoaşterea abstractă. Cu alte cuvinte, reflecţia filozofică asupra tristeţii pleacă de la constatarea că în urma impactului cu existenţa apare în conştiinţa omului o
 
   
#8
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
primă formă de “indispoziţieâ€Â?, o primă formă de nefericire – tristeţea iraţională – şi se motivează prin dorinţa de a revela cauza acestei “indispoziţiiâ€Â?, a acestei “nefericiriâ€Â?, a acestei “tristeţiâ€Â?. Ea ne dezvăluie faptul că tristeţea “originarăâ€Â? decurge din neîmplinirea aspiraţiei originare spre fericire, aspiraţie prezentă, într-o modalitate implicită, în sufletul fiecărui individ. Dar misiunea ei nu se opreşte aici. Meditaţia filozofică trece dincolo de această explicaţie oarecum tautologică, pentru a căuta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristeţe. Ea parvine la întrebarea: de ce năzuinţa de a fi fericit în sensul absolut al cuvântului este ceva ce nu se împlineşte niciodată? ÃŽn cursul investigaţiei care urmăreşte să dea răspunsul la întrebare şi să descopere adevărul, apare, însă, un fenomen straniu: tristeţea însăşi evoluează, devenind mai profundă şi mai complexă, devenind o tristeţe “filozoficăâ€Â?. Aceasta echivalează cu a spune că degajând cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, în ultimă instanţă, decât sentimentul tristeţii, noi ajungem să transformăm tristeţea iraţională în tristeţe autoreflexivă, deci într-un sentiment conştient de motivaţiile ce-l determină să se constituie în pura lui specificitate – ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte – şi care se percepe pe sine ca sentiment având un astfel de conţinut. Tristeţea autoreflexivă este tristeţea devenită conştientă de propria ei structură aporetică şi, prin urmare, de propria ei “ideeâ€Â?, de propriul ei sens logic şi care îşi dă seama că aceste autodezvăluiri au fost făcute posibile de un alt şir de autorevelaţii ale conştiinţei – de autorevelaţiile care au deconspirat “fiinţaâ€Â? subiectivităţii ca fiind de natură aporetică.
Prin intermediul introspecţiei (autoobservării), individul poate ajunge să-şi însuşească ideea că propria lui subiectivitate este formată dintr-o constelaţie de aporii: existenţa şi neantul, finitul şi infinitul,  timpul şi eternitatea, raţiunea şi sensibilitatea, puritatea şi impuritatea, contemplaţia şi acţiunea. Descoperirea oricăruia dintre aceste cupluri aporetice antrenează cu sine sensibilizarea acută a conştiinţei. Se poate constata, totuşi, că, privite prin prisma efectelor sensibilizatoare, configuraţiile amintite se ordonează pe o anumită scară valorică. Ideea că fiinţa noastră este terenul de confruntare între instinctul vieţii instinctul morţii acţionează mai intens asupra registrului nostru emoţional decât alte idei “subiectiveâ€Â?.
Un lucru este absolut cert: descoperirea unuia singur dintre aceste cupluri aporetice în conţinutul însuşi al subiectivităţii noastre este în măsură să producă un şoc existenţial. Descoperirea tuturor sau, altfel spus, a faptului că fiinţa subiectivităţii noastre are o structură aporetică, este în măsură să producă, însă, o adevărată avalanşă de şocuri existenţiale. Aceste şocuri amplifică intensitatea sentimentului de tristeţe şi determină conştiinţa să se încarce cu o luciditate dureroasă, care îi va permite să descifreze configuraţia aporetică a acestui sentiment. Intensitatea sentimentului de tristeţe depinde de numărul şi intensitatea “şocurilorâ€Â? amintite, iar aceste “şocuriâ€Â?, la rândul lor, depind de cuplurile aporetice pe care şi le autorevelează subiectivitatea. Devenim din ce în ce mai trişti pe măsură ce numărul şocurilor existenţiale şi al cuplurilor aporetice
 
   
#9
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
ce le generează cresc din ce în ce mai mult. ÃŽn urma acestui crescendo al tristeţii, conştiinţa îşi pune cu toată acuitatea de care este capabilă întrebarea: ce reprezintă, totuşi, tristeţea în ea însăşi? Având în faţă suita cuplurilor aporetice şi câştigând certitudinea că determinaţiile sale sufleteşti sunt aproape întotdeauna într-o contradicţie ireconciliabilă, subiectul uman este irezistibil împins spre a-şi experimenta tristeţea ce-i acompaniază viaţa ca reprezentând expresia spirituală a imposibilităţii de a ajunge fericit în adevăratul sens al cuvântului. Concluzia filozofică pe care şi-o aproprie omul pus într-o astfel de situaţie nu poate fi decât aceea că încercarea lui de a se impregna de absoluta pozitivitate a existenţei, de a cuceri plenitudinea şi armonia interioară, de a atinge, deci, adevărata fericire, este menită eşecului. Putem spune că viaţa i se desfăşoară sub semnul fericirii ratate. Dar fericirea ratată nu este, cel puţin într-o primă aproximare, decât însăşi nefericirea. ÃŽntr-adevăr, dacă medităm puţin mai adânc asupra lucrurilor, ne dăm seama că nefericirea asimilată fericirii ratate nu poate fi echivalentul nefericirii absolute, deoarece în conţinutul ei a pătruns (fie şi numai ca o aspiraţie) sentimentul fericirii. Cine a descoperit că aspiraţia spre fericire se degradează iremediabil la contactul neîndurător cu realitatea, va descoperi, de asemenea, că nefericirea se degradează şi ea: în cele din urmă viaţa îi pune surdină şi o determină să involueze. Sufletul omenesc este astfel alcătuit, încât el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalităţile de reducere a nefericirii – probabil cea mai importantă – este aceea prin care fiinţa umană o absoarbe în sentimentul împăcării cu destinul. ÃŽn perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea îşi pierde valoarea absolută pe care, altfel, omul este înclinat să i-o acorde. Dacă toate formele, procesele şi actele vieţii au o limită – aşa cum ne indică destinul – de ce n-ar avea şi nefericirea o limită? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din viaţa conştiinţei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o şi am transformat-o într-o realitate benignă.
Reflecţia filozofică asupra tristeţii urmăreşte, aşadar, să scoată tristeţea din implicitul aporetic al ipostazei sale iraţionale, să expliciteze şi să conceptualizeze tristeţea iraţională, să definească tristeţea în termeni aporetici sau, ceea ce este în fond unul şi acelaşi lucru, să definească aporia tristeţii în termeni limpezi, clari. Originar, tristeţea nu este altceva decât o indispoziţie sufletească, o nefericire calmă, potolită a sufletului. Originar, ea este expresia unui conflict “invizibilâ€Â? între contrarii, a unui ceva imposibil de rezolvat şi, în ultimă instanţă a unei aporii. Dar aporia tristeţii originare este o stare latentă. Mai mult, faptul acesta este relevat ulterior, de către reflecţia filozofică. Perceperea noastră iniţială, perceperea noastră “abstractăâ€Â? se mulţumeşte cu semnalarea unui sentiment al viaţii destul de confuz, destul de nelămurit: un gen de indispoziţie sau de nefericire potolită şi calmă. Numai reflecţia filozofică este capabilă să distingă în sentimentul originar al tristeţii prezenţa unei aporii latente.
 
   
#10
mnovicov
Administrator
Postari: 1985
Prin meditaţia asupra substratului iraţional al tristeţii, ca şi prin compararea structurii ei cu structura aporetică a “fiinţeiâ€Â? subiectivităţii umane, noi am transformat-o în sentiment filozofic. ÃŽn această calitate, ea reverberează înspre manifestările “fiinţeiâ€Â? subiectivităţii noastre – manifestări care au ajutat-o să se constituie şi a căror expresie concluzivă este până la un anumit punct – pentru a le impregna cu propriul e conţinut, pentru a le satura cu el, pentru a le absorbi în el, pentru a le introduce aşadar în propria ei substanţă concluzivă. Desigur dacă subiectivitatea noastră este, în esenţa ei, o formă de existenţă confiscată de principiul aporiei, cum am putea noi să nu fim trişti? Dar şi reversul este  adevărat: dacă tristeţea (filozofică) este un sentiment ocazionat şi chiar secretat, într-un anumit moment de unele trăiri ale conştiinţei, cum am putea noi să-i interzicem de a se reîntoarce la ele, pentru a le infuza fiecăreia în parte propriul ei conţinut? Iată cum, de la un moment dat, viaţa sufletească a omului – înţeleasă ca o sumă de acte şi stări diverse – ajunge să fie dominată de acest sentiment al tristeţii.
 
   
Pagini:  1 2 3  
Mergi la