|
|
feroase, roci de construcţii, ape minerale carbogazoase şi termale, alte substanţe utile, din care se impune, mai ales în ultima vreme, sulful etc.
Dezvoltarea şi intensificarea umanizării, cu toată suita de efecte social-economice, avut dintotdeauna un suport favorabil în particularităţile reliefului carpatic-energie şi densitatea fragmentării moderate, frecvenţa pantelor şi culmilor domoale, văi relativ largi, numeroase depresiuni. Vetrele aşezărilor şi principalele culturi se dezvoltă mai ales pe terasele care însoţesc râurile. Relieful dezvoltat de roci vulcanice, calcare şi fliş se impune prin frecvenţa unui anumit profil economic, în funcţie de bogăţia şi varietatea resurselor. Un rol important îl prezintă elementul pitoresc al reliefului, care favorizează promovarea turismului.
Vegetaţia spontană, fauna, culturile agricole şi zootehnia sunt influenţate de condiţii climatice, rezultate din interferenţa maselor de aer mai umede din vest cu cele continentale mai uscate din est. Principalul fond floristic şi faunistic al Carpaţilor, ca şi al întregului teritoriu al României, este alcătuit din elemente central-europene şi europene în general, ca urmare a intersectării aici a celor trei mari regiuni geografice europene-centrală, estică şi sudică. Din punct de vedere al vegetaţiei, poalele Carpaţilor Româneşti sunt acoperite de păduri de foioase (fag, mai ales), în timp ce culmile sunt domeniul coniferelor şi al păşunilor şi fâneţelor naturale.
Influenţa condiţiilor climatice este deosebit de tranşantă în aria carpatică şi în privinţa plantelor cultivate, impunându-se culturile de grâu de primăvară, secară, orz, in pentru fuior, cartof, sfeclă de zahăr.
Resursele vegetale spontane şi cele cultivate sunt influenţate, însă, şi de solurile aflate într-o mare varietate, dar predominând cele cu profil scurt şi cu caracter scheletic. Etajarea specifică vegetaţiei a impus şi o dispunere în altitudine a unor domenii economice începând cu cel arabil, pe fundul depresiunilor, pe terasele râurilor şi pe clinele domoale ale munţilor, mai ales în Carpaţii Occidentali, după care urmează domeniul economic al pădurilor, cu sectoarele sale poienite pe alocuri şi, în fine, domeniul economic al păşunilor naturale.
Principala sursă de apă pentru ariile circumcarpatice o constituie râurile carpatice, cu ape de calitate. Regimul volumului de apă al reţelelor hidrografice din România este menţinut, în timpul verii şi în perioadele secetoase, de tipul hidric carpatic care asigură debite aproape constante, pe seama alimentării pluvionivale. Aria carpatică se înscrie în cadrul unităţii hidrogeografice a umidităţii excedentare, apele fiind folosite pentru hidroenergie, alimentarea cu apă potabilă, industrială şi menajeră, pentru irigaţii.
Văile transversale, de străpungere completă sau parţială, în primul rând, văile longitudinale, pasurile şi curmăturile, în al doilea rând au constituit, de-a lungul istoriei, punctele obligatorii de trecere, prin care Carpaţii Româneşti s-au integrat în relaţii de intercondiţionare cu regiunile vecine.
Apele subterane se impun, la rândul lor, în potenţialul economic naţional prin potabilitate, prin debite constante, prin importante resurse de ape minerale şi termale.
Carpaţii, în ansamblul lor, au constituit, din preistorie şi până în zilele noastre, o vatră sigură, cu bune adăposturi pentru populaţia autohtona daco-getică şi, ulterior, românească, în care se întruneau atât condiţii naturale de apărare (abrupturi, creste, stâncări, defilee, păduri şi ape repezi cu văi adânci), posibilităţi de trai (apă, terenuri pentru culturi, păşuni, fâneţe, lemn, bogăţii miniere, peşte), cât şi condiţii favorabile pentru schimb prin pasuri şi trecători spre Moldova, Câmpia Română, Câmpia Banato-Crişană, Depresiunea Transilvanei.
Peisajelor de munte-cu diversificările lor regionale, în funcţie de altitudine, orientarea versanţilor, văilor şi prezenţa depresiunilor intramontane-le corespund diverse
|
|
