E=mc2
Forum de discutii libere
Subiecte din
Stiinta - Filosofie-Religie
Prezentari de subiecte tangentiale
Paranormal - Astrologie - Minuni geografice
Sfaturi practice
Meditatii online pentru bacalaureat
Intre steagul partidului si Salvatore Adamo Amintiri despre anii 1963-1965
Am citit recent un exceptional volum de amintiri din anii premergatori revolutiei din decembrie 1989. Este vorba de cartea O lume disparuta. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, aparuta la Polirom in 2004. Autorii sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir. Volumul ar trebui discutat nu doar ca efort memorialistic, ci si ca o patrunzatoare contributie sociologica si politologica la priceperea mecanismelor de supravietuire intr-un sistem totalitar sui generis precum cel al ceausismului tarziu.
Ceea ce frapeaza este acuitatea analizelor, capacitatea reflexiva combinata cu o rafinata ironie si un reconfortant simt al nuantelor. Nici o secunda nu simtim tentatia auto-compatimirii ori a rechizitoriului, desi autorii ofera nenumarate detalii despre felul cum regimul a facut tot posibilul pentru a le mutila adolescenta. Mai ales in dialogul final se contureaza limpede ce gandesc ei despre comunismul romanesc, cu ale sale minciuni permanente (intotdeauna insa miscatoare, precum nisipurile desertului), despre omniprezenta, terorizanta Securitate, despre compromisuri, privatiuni, colectivism gregar, maculatura propagandistica, Cantarea Romaniei, Adrian Paunescu si al sau “Cenaclu Flacara al tineretului revolutionar�, ipocrizii, disperari cotidiene si cate altele. Un univers grotesc cu un precar orizont de asteptare intretinut prin casete video, ascultarea Europei Libere, conversatii soptite cu prietenii si rudele, subterfugii momentane pentru evadarea din ceea ce parea ca era sortit eternitatii: un despotism agramat, “fonf si flecar�, agresiv patriotard, tot mai rupt de realitate, tot mai absurd, mai ales dupa 1985, deci dupa venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov. Romania lui Ceausescu nu era “inchisoarea de catifea� post-totalitara despre care a scris disidentul maghiar Miklos Haraszti. Comunismul lui Ceausescu era unul de tip militarist, pseudo-egalitarist, total nereformat, pompos, triumfalist si grotesc. Spre a relua sintetica interpretare propusa de H.-R. Patapievici: “Pentru mine asta este esenta comunismului - nesiguranta fata de reguli, nesiguranta fata de momentul urmator, starea de mobilizare permanenta, deposedarea de ceea iti este propriu, imposibilitatea de a te baza pe ceva care sa nu iti poata fi confiscat pentru a spune nu, punerea vietii tale la dispozitia unei clici, irationalitatea deciziilor. Comunismul este irationalitatea insasi�. Meritul celor patru autori este de a fi oferit o impecabila, neuitabila radiografie a acestei irationalitati universale pe care a perpetuat-o “poemul pedagogic� in versiunea Ceausescu.
Cum i-am scris recent lui Ioan Stanomir, merita comparata experienta generatiei lor (a “ciclului final�, spre a relua formula sa) cu aceea a generatiei mele. In prelungirea articolului despre Congresul al IX-lea, as relua aici unele amintiri despre atmosfera anului 1965, asa cum am simtit-o eu. In martie 1965 eram elev in clasa a saptea la Liceul 24 (unde, aflu acum, peste ani avea sa mearga pentru un timp si Ion Manolescu). Liceul se infiintase in toamna anului 1963. Era situat in imediata vecinatate a vechii Televiziuni de pe strada Molière, deci pe strada Gradina Bordei. Initial, desi menit sa serveasca cartierul nomenklaturii (dar nu numai, veneau acolo si copiii din zona Floreasca), nu exista sala de sport sau laborator de stiinte naturale. Eu veneam de la Liceul “Petru Groza�. Tot de la acel liceu (fosta Scoala Rusa, devenita Scoala Medie Mixta Nr. 28 in 1958) veneau Nicu Ceausescu, Vlad Brucan, Lena Rautu, Veronica Dranceanu, Andrei Manoliu. De la Liceul “Caragiale� din Piata Dorobantilor veneau, intre altii, copiii Licai Gheorghiu: Sanda, Gheorghe si Mindra. Pana in 1963 s-au numit Popescu, dupa numele tatalui lor, Marcel Popescu, fostul ministru al Comertului Exterior, cazut in dizgratie dupa divortul de Lica (impus de altfel de vanitoasa aspiranta la titlul de mare artista de film). Se spunea ca fusesera infiati de Dej - oricum, devenisera “copiii Gheorghiu�. Lica se remaritase, dupa tragicul episod Placinteanu, cu Gheorghe Radoi, fostul director de la Steagul Rosu din Brasov, personaj despre care ar trebui scris separat. Era ministrul Industriei Constructiilor de Masini, iar in martie 1965, cu putina vreme inaintea mortii lui Dej, devenea vicepresedinte al Consiliului de Ministri. Cu Ghita aveam sa fiu coleg de clasa. Imi amintesc ca in prima zi de scoala se afisasera listele cu repartizarea in diverse clase, cea mai mare fiind a saptea (atunci l-am vazut pe fiul lui Danalache, satrapul politic al Bucurestiului, numit tot Florian, propulsat instantaneu comandant al detasamentului de pionieri).
Eram cu Nicu Ceausescu si am vazut ca vom fi in aceeasi clasa, a sasea A. Lista era ciudata - numele nu erau puse in ordine alfabetica. Primul era Gheorghiu Gheorghe, apoi Ceausescu Nicolae, Rautu Elena, Onescu Dorina, Doicaru Vladimir, Brucan Vlad si cred ca urmam eu. L-am intrebat pe Nicu care o fi logica, iar el mi-a raspuns: “Ne-au pus in ordinea functiilor�. Cum tatal meu era pe atunci exclus din PMR si cum nu fusese niciodata printre demnitarii de varf, i-am raspuns: “Poate pe voi�. Am scris despre acest episod in Almanahul Catavencu - 2002. Nici Radu Stern, nici Liliana Dragan, nici Andrei Scherman, nici Anca Musetescu nu veneau din zonele privilegiate ale birocratiei (partid, guvern, ministere, Securitate). In genere, nici unul dintre acesti copii de stabi nu facea caz de pozitia parintilor (Nicu era cumva exceptia). Ceea ce nu insemna ca nu beneficiau de avantaje pe care cei mai multi dintre noi abia ni le puteam imagina. Ma refer la vilele de la Snagov si Predeal, aprovizionarea speciala (de unde, mai tarziu, vor veni tigarile Rothmans si cate altele), bicicletele Peugeot, mai incolo motoretele Vespa, albumele Skira (in cazul celor cu pasiuni ori veleitati culturale), uniformele de comanda.
In iunie anul acesta am participat la o reuniune aniversara la liceu, care poarta acum numele lui Jean Monnet. Am pastrat un moment de reculegere in memoria colegilor din promotia 1970 care nu mai sunt printre noi. Intre ei, Ghita Gheorghiu, Radu Ioanid (Zaza), Nicu Ceausescu, Florin Cleper. Despre Zaza (ori Zazone), cu care fusesem coleg si la “Petru Groza�, as putea vorbi la nesfarsit. Era un baiat cu un irezistibil umor, de o mare inteligenta si formidabil de talentat artistic. Var cu Andrei si Cheche Doicescu, fiul pictorilor Costin si Ada Ioanid, Zaza avea sa devina ulterior un cunoscut operator la televiziune. L-am revazut in 1990, cand m-a vizitat impreuna cu tatal sau la Hotel Bucuresti, imediat dupa mineriada din iunie. Ultima data l-am vazut in februarie 1997, cand ieseam de la televiziune impreuna cu Mircea Mihaies, Biju Morar si Silviu Lupescu, dupa ce participasem la o serata muzicala a lui Iosif Sava. Vorbisem acolo despre junetea mea, despre diversii potentati comunisti si despre odraslele lor. Zaza era afara, impreuna cu Ghita Gheorghiu. Amandoi pareau extrem de imbatraniti. Am apucat sa schimbam doar cateva vorbe, restul s-a consumat in gandurile, framantarile si amintirile noastre. Cu Ghita apucasem sa stau mult de vorba inca din anii ’70, insa regret si acum ca nu am reluat discutiile noastre dupa 1990. Florin Cleper a emigrat in Israel, a facut arhitectura si a murit intr-o campanie militara in Liban in anii ’70. Am scris despre el in Ghilotina de scrum.
