mnovicov
Administrator
 Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
|
|
NOUA ORIENTARE COSMOLOGICĂ IMPUSĂ DE TEORIA RELATIVITĂŢII GENERALIZATE ŞI DE FIZICA CUANTICĂ
-O ŞANSĂ DE ÃŽNTÂLNIRE ÃŽNTRE TEOLOGIE
ŞI ŞTIINŢĂ-
Prep. Drd. Adrian Lemeni
Mecanica cuantică constituie provocarea majoră pentru cunoaşterea ştiinţifică a secolului XX. Una din principiile fundamentale ale acestei teorii are un profund caracter ontologic, afirmându-se fără echivoc faptul că realitatea fizică nu poate fi studiată în sine, neexistând separare între obiectul de cercetat şi subiectul cunoscător. Astfel pentru evaluarea lumii trebuia să se depăşească o concepţie fragmentară, fărămiţată ce analiza părţi ale întregului separate de subiectul cognitiv. Analiza unui fenomen fizic sau al unui sistem fizic considerat independent faţă de realitatea totală a lumii ducea la o concepţie deterministă bazată pe legea cauzalităţii.
Au fost mai mulţi fizicieni care nu au fost de acord cu caracterul nedeterminat al mecanicii cuantice. Dintre aceştia cel mai celebru este Einstein. El spera că cercetările din fizica teoretică vor împăca mecanica cuantică (ale cărei postulate erau categoric adevărate, demonstrate deja şi experimental de fizica atomică) cu cauzalitatea prin introducerea unor parametri ascunşi. Se credea că mecanica cuantică nu este completă şi că era nevoie de descoperirea acestor parametri ascunşi care ar fi restabilit condiţiile majore de obiectivitate (realitatea fizică este independentă de observator şi toate procesele fizice sunt cauzale).
ÃŽn 1932 John von Neumann publică o demonstraţie prin care arată că este imposibil ca mecanica cuantică să fie completată cu parametrii ascunşi. Ca răspuns, Einstein împreună cu Boris Podolsky şi Nathan Rosen, publică un articol prin care evidenţiază că realitatea fizică nu poate fi descrisă complet de mecanica cuantică. Răspunsul acestora a devenit celebru fiind cunoscut sub denumirea de paradoxul EPR. ÃŽn mare argumentul celor trei fizicieni pleacă de la următoarele premise: realitatea fizică este independentă de observator, o teorie este completă dacă fiecărui element practic îi corespunde unul în teorie, predicţiile mecanicii cuantice sunt valabile în practică, orice două obiecte suficient de depărtate nu acţionează unul cu altul.
Printr-un experiment mintal se considera că o particulă se dezintegrează în două particule. Măsurând poziţia şi impulsul unei particule se ajunge pe baza valabilităţii mecanicii cuantice la paradoxul de a se cunoaşte cei doi operatori şi pentru cea de-a doua particulă, fără să fie nevoie de încă o măsurătoare. Paradoxul nu poate fi înlăturat decât dacă admitem că mecanica cuantică nu este o teorie completă.
ÃŽn 1952 David Bohm reuşeşte să construiască o teorie cu parametri ascunşi care să fie simultan cauzală şi să respecte predicţiile mecanicii cuantice. Nu înseamnă că demonstraţia lui John von Neumann este infirmată, ci se elimină premisa lui care conţinea criteriul separabilităţii (realitatea fizică este independentă de cercetător). Astfel această teorie respectă predicţiile mecanicii cuantice, introducându-se anumiţi parametri ascunşi, dar cu condiţia non-separabilităţii obiectelor şi fenomenelor fizice. Cu alte cuvinte, toate obiectele şi fenomenele sunt interconectate între ele şi nu doar atât, ci şi subiectul cunoscător face parte dintr-o aceeaşi realitate totală a lumii fizice.
ÃŽn 1964 John Stuart Bell a demonstrat că o teorie cu parametrii ascunşi care să respecte predicţiile mecanicii cuantice trebuie să elimine criteriul separabilităţii. Acestă teoremă ne pune în faţa a două ontologii: lumea separabilă a lui Einstein şi lumea non-separabilă a lui Bohm. Pentru Bohm adevărata ontologie afirmată de fizica cuantică constă tocmai în faptul că lumea trebuie percepută ca o totalitate continuă, indivizibilă şi care se manifestă ca o plenitudine ce înfăşoară totul într-o ordine implicită şi se desfăşoară într-o ordine explicită.
ÃŽn această perspectivă se renunţă la o viziune reducţionistă şi se optează pentru o paradigmă holistă în care toată realitatea este interconectată în această plenitudine. David Bohm are meritul de a fi subliniat faptul că lumea nu poate fi receptată şi studiată ca o realitate în sine. ÃŽntr-o astfel de perspectivă criteriul realităţii este înlocuit cu cel al non-separabilităţii. Lumea nu poate fi analizată ca o realitate separabil, viziunea fragmentară fiind înlocuită cu o viziune unificatoare ce integrează observatorul (conştiinţa) în realitatea fizică a lumii.
Această perspectivă integrativă e mai puţin comodă pentru o mentalitate predispusă spre fărămiţare, disecare, pulverizare şi cere o reconsiderare principială a concepţiei noastre despre lume care permite articularea cosmologiei cu ontologia într-un cadru ce relaţionează conştiinţa cu realitatea. Tendinţa ştiinţei moderne de a se concentra spre predicţii teoretice, cu aşteptarea valorificării lor într-un registru al aplicabilităţii utilitare, poate fi depăşită printr-o concepţie mai profundă ce urmăreşte relaţia intrinsecă între toate părţile realităţii la care este conectată şi conştiinţa.
David Bohm afirmă în acest sens: “Cum putem gândi oare în mod coerent asupra unei realităţi curgătoare a existenţei, unică, nefărâmiţată, luată ca un întreg, conţinând deopotrivă conştiinţa şi realitatea externă, aşa cum ne e dată în experienţă? Evident, aceasta ne conduce la a lua în seamă viziunea noastră globală despre lume, care include noţiunile generale referitoare la natura realităţii, împreună cu cele privind ordinea totală a universului, deci cosmologia. Pentru a răspunde provocării care ne stă în faţă, noţiunile noastre cosmologice şi cele privind natura generală a realităţii trebuie să fie capabile să ţină seama în mod consistent de conştiinţă. Reciproc, noţiunile noastre despre conştiinţă trebuie să permită înţelegerea a ceea ce înseamnă realitatea ca un întreg. Atunci, cele două seturi de noţiuni luate împreună ar trebui să permită o înţelegere a modului în care realitatea şi conştiinţa sunt legateâ€Â?.1
Bohm arată că divizarea realităţii este un mod de a gândi cu bune rezultate în planul utilitar, pragmatic cu conotaţii tehnice şi funcţionale. ÃŽnsă dacă se extinde această reprezentare dominată de divizări şi într-un plan mai larg ce vizează o concepţie generală despre sine şi despre lume, ea îşi va dovedi nu doar falsitatea ci va perpetua un eşec existenţial al omului care are conştiinţa unităţii sale cu lumea, trăită arhetipal şi atenuată în prezent. Unitatea dintre om şi univers poate fi recuperată prin conştientizarea lumii ca o realitate continuă ce se manifestă ca o plenitudine într-o perpetuă curgere.
Nu trebuie să ne lăsăm captaţi de iluzia fragmentelor din realitate. Ele ne apar ca atare doar pentru că gândirea noastră este divizată, este fracţionată neputând percepe adevărata realitate. ÃŽn momentul când se va recupera conştiinţa plenitudinii, se va ajunge la intuiţia integralităţii lumii, iar fenomenele şi obiectele nu se vor mai constitui în entităţi separate. Teoria nu este o descriere a realităţii aşa cum este percepută ea fragmentar ci o viziune atotcuprinzătoare asupra lumii ce reflectă adevărata identitate a existenţei înţeleasă ca o plenitudine.
Pentru o nouă formă de înţelegere Bohm introduce o realitate numită plenitudine indivizibilă în mişcare curgătoare. ÃŽn această viziune unificatoare nu există o descriere explicită a realităţii. “Există un flux universal care nu poate fi definit explicit şi care poate fi cunoscut numai implicit, aşa cum se indică prin formele şi configuraţiile explicit definibile, unele stabile, altele nestabile, care pot fi abstrase din fluxul universal. ÃŽn această curgere, mintea şi materia nu sunt substanţe separate. Mai degrabă, sunt aspecte diferite ale unei singure mişcări întregi şi nefărămiţate. ÃŽn acest fel, suntem capabili să privim toate aspectele existenţei ca neseparate unele faţă de altele, şi astfel putem pune capăt fragmentării implicate de atitudinea uzuală proprie punctului de vedere atomist, care ne conduce la a diviza orice prin orice într-un mod tranşantâ€Â?.2
Recuperarea unei viziuni integrative asupra lumii ne dă şansa de a depăşi o înţelegere exterioară a realităţii, de a sesiza ordinea internă a lucrurilor, structurarea dinlăuntru a unei raţionalităţi ce trece dincolo de tot ceea ce este măsurabil. Fragmentarea este o consecinţă a felului nostru rutinat şi rigidizat de a ne raporta la lume şi ea poate fi înlăturată printr-o asumare totală, atotcuprinzătoare a lumii.
Plecându-se de la teoria relativităţii generalizate a lui Einstein şi a fizicii cuantice, în secolul XX s-au dezvoltat mai multe teorii cosmologice. O primă teorie cosmologică este aceea a teoriei relativităţii cinematice, dezvoltată între 1932 şi 1950 de Milne, Whitrow şi Walker. Principalul autor este Milne şi lui i se datorează expresia de “principiu cosmologicâ€Â?. El a fost profund preocupat de găsirea unei soluţii cosmologice, care să explice expansiunea universului şi totodată să elimine erorile unor teorii cosmologice relativiste anterioare. ÃŽn efortul său de cercetare el a reformulat marile concepte ale fizicii teoretice: spaţiul, timpul, mişcarea, materia.
Principala lui lucrare este Kinematic Relativity, publicată în 1948. Ideea de bază a lui Milne era că orice depăşeşte realitatea sesizabilă cu aparatele de măsurat, reprezintă o construcţie intelectuală. Astfel el dă o mare importanţă construirii unui model cosmologic bazat pe deducţii ce depăşesc sfera măsurabilului. Cosmologia relativistă este inductivă şi ea se bazează pe măsurători, în schimb ce cosmologia cinematică a lui Milne este deductivă şi accentul se pune pe observator, nu pe datele observate. ÃŽn cosmologia relativistă universul este o varietate cvadridimensională structurată de o metrică riemanniană, pentru Milne universul este o sumă de aparenţe observate din diferite puncte de vedere.
Milne oferă un model de univers construit nu atât pe date empirice ci pe baza unor axiome epistemologice şi metodologice. Pentru Milne universul este strâns legat de legile abstracte care îl guvernează iar teoria cosmologică nu poate fi separată de teologie. El este cel care defineşte universul plecând de la intersubiectivitatea metricii, înainte de a trece la descrierea obiectivităţii fizice. Milne ia atitudine împotriva empirismului pozitivist, arătând că epistemologia pozitivistă idolatrizează legea naturală autonomă şi prin aceasta nu se poate împărtăşi de adevărul universului, care este unul ce depăşeşte obiectivitatea empiriei.
Milne nu poate separa cosmologia de teologie. El mărturisea în lucrarea sa Modern Cosmology and the Christian Idea of God: “Am primit formaţia unui fizician matematician, dar şi pe cea a unui credincios al Bisericii anglicane. Chiar dacă am avut perioadele mele de agnosticism, mi-am revenit întotdeauna. Cred cu cea mai mare fervoare că universul a fost creat de un Dumnezeu atotputernic…Cercetătorul care lasă la o parte pe Dumnezeu, adică raţiunea de a fi a universului, este lamentabil handicapat în examinarea problemelor cosmologiceâ€Â?. 3
Cosmo-teologia lui Milne ne evidenţiază universul ca idee nu ca şi concept, situându-ne astfel la limita ştiinţei. ÃŽn teoria cosmologică a lui Milne recunoaştem relativitatea cunoaşterii ştiinţifice, care nu are răspuns la problemele orginii universului. Armonia şi unicitatea universului sunt argumente pentru raţionalitatea şi unicitatea Dumnezeului Creator.
O altă teorie cosmologică este teoria stării staţionare a universului în expansiune. Ea a fost publicată în 1948 de Bondi şi Gold. Aceştia merg mai departe cu principiul cosmologic al lui Milne şi concep principiul cosmologic perfect conform căruia universul se prezintă pentru un observator ca fiind unul şi acelaşi, indiferent de timp. Autorii teoriei staţionare a universului nu propun nici un fel de ecuaţie pentru câmpul gravitaţional, principiul cosmologic perfect ducând la crearea continuă de materie-energie din nimic.
ÃŽn ceea ce priveşte epistemologia acestei teorii cosmologice, se constată o asumare a metodei deductive a lui Milne. Pentru a evita riscul ancorării în teorii speculative ce nu au legătură cu realitatea, Bondi optează pentru înlocuirea ipotezelor cu o singură ipoteză, foarte plauzibilă. El crede cu tărie în valabilitatea unei axiome unice. Se insistă mai mult decât în cazul cosmologiei cinematice asupra legăturii dintre legea ce descrie universul şi realitatea fizică descrisă. Se face o legătură indestructibilă între cosmologie şi fizică, prioritate având cosmologia.
Interacţiunea dintre legile fizice şi structura universului va trebui să conducă la o stare de stabilitate a universului. Numai un asemenea univers aflat într-o stare staţionară va putea explica ipoteza constanţei legilor fizice. Astfel Bondi afirma: “..aspectul universului la scară mare trebuie să fie independent nu numai de poziţia observatorului, dar şi de momentul în care el îşi face observaţiileâ€Â?.4
Pentru a se împăca mişcarea de expansiune a universului cu principiul cosmologic perfect va trebui să se admită generarea continuă a unei materii ex nihilo. Cantitatea de materie-energie din universul observabil este constantă şi pentru a se compensa energia care se pierde prin expansiunea universului va trebui să existe o generare continuă de materie în univers.
Fred Hoyle este cel care continuă teoria stării staţionare a universului, dar într-o formă nedeductivă. ÃŽn teoria lui Hoyle universul este identic cu sine însuşi, deşi ia naştere în mod continuu o nouă materie ce realizează noi structuri ale universului. Aceste structuri deşi se include unele pe altele nu reduc universul la o sumă a structurilor, deoarece universul înseamnă mai mult decât suma părţilor care îl constituie.
Dintre mulţimea de teorii cosmologice ale secolului XX le mai menţionez pe următoarele: teoria inerţiei a lui D. Sciama, cele legate de constanta cosmologică elaborate de Arthur Eddington, Paul Dirac şi Pascal Jordan. Eddington sublinia faptul că fizica nu are acces în structura intimă a lucrurilor, fizica neştiind în mod direct despre ceea ce este timpul cosmic şi devenirea universului, deoarece fizica se întoarce la natura metricii impuse aprioric realităţii universului. Dirac a fost preocupat de găsirea unei semnificaţii structurale a numerelor cosmice ce relaţionează macrocosmosul cu microcosmosul. Jordan propune o teorie cosmologică în care formarea materiei ex nihilo devine un fenomen fizic prioritar. Mai sunt apoi modelele de univers izotrope şi neomogene ale lui Godel.
Pentru configurarea teoriei cosmologice a big bang-ului, în mare vogă în cercurile ştiinţifice contemporane, două elemente sunt de referinţă: expansiunea galaxiilor descoperită prin efectul Doppler şi prezenţa unei radiaţii de fond în univers. Ştim că undele electromagnetice cuprinse într-un spectru de culori au lungimi de undă între l = 780 nm (´ 10-9 m) şi l = 400 nm (´ 10-9 m). Aceste unde sunt: radio lungi, radio medii, radio scurte, radio ultrascurte, unde TV, microunde, lumină. Spectrul luminii descompus în culori şi asociat acestor unde este cel dat de culorile: roşu, orange, galben, verde, albastru, indigo, violet. Mai avem apoi unde care nu sunt cuprinse în acest spectru (ultraviolete, radiaţii X, radiaţii g, radiaţii g dure).
Prin efectul Doppler s-a constatat în spectrul roşu al radiaţiilor emise de galaxiile foarte îndepărtate, că ele se depărtează unele de altele. Adică universul este în expansiune. ÃŽn ce constă efectul Doppler? Acest efect arată că dacă o sursă emiţătoare de unde se deplasează cu o anumită viteză de noi, unda care va ajunge la noi va ajunge într-un interval de timp sporit, care determină ca unda ajunsă la noi să aibă o lungime de undă mai mare decât unda emisă de sursă.
Efectul a fost pus în evidenţă pentru prima dată şi la undele luminoase şi la cele sonore de Johann Christian Doppler, profesor de matematică la şcoala reală din Praga, în 1842. Efectul Doppler a început să joace un rol deosebit în astronomie din 1868 când a fost aplicat la studiul liniilor spectrale individuale. ÃŽn 1868 William Huggins a reuşit să arate că liniile întunecate din spectrele câtorva din stelele mai strălucitoare sunt uşor deplasate către roşu sau albastru faţă de poziţia lor normală din spectrul soarelui. El a interpretat în mod corect aceste rezultate. A arătat că această deplasare de datorează efectului Doppler, cauzat de îndepărtarea stelei faţă de pământ sau mişcării în sens invers. Determinarea vitezelor cu ajutorul măsurării deplasărilor Doppler este o tehnică performantă şi în acelaşi timp facilă, pentru că lungimea de undă a liniilor spectrale poate fi măsurată cu mare exactitate.
Determinând vitezele cu care se deplasează galaxiile se poate afla în ce univers trăim. Mai întâi vom da definiţia vitezei de fugă a unei galaxii. Considerăm o sferă care concentrează o masă, deci generează un câmp gravitaţional. Dacă considerăm pe suprafaţa exterioară a sferei o anumită galaxie, atunci definim viteza de fugă a galaxiei, viteza limită de la care galaxia aflată pe suprafaţa sferică ar putea să scape la infinit.
O galaxie din univers va avea o viteză care poate fi mai mare respectiv mai mică decât viteza de fugă. ÃŽn prima situaţie avem de-a face cu un univers deschis (infinit), în a doua situaţie cu un univers închis (finit). Viteza unei galaxii care se deplasează, respectând legea lui Hubble, depinde de densitatea universului. ÃŽn momentul când viteza galaxiei este egală chiar cu viteza de fugă, universul are o valoare a densităţii pe care o numim critică.
Pentru o valoare a constantei lui Hubble folosită în mod obişnuit (15 km/s pe un milion ani lumină (9,46 ´ 1012 Km)) vom avea rc = 4,5 ´ 10-30 g/cm3.5
Dacă universul are o densitate mai mică decât densitatea critică el este infinit (deschis). ÃŽn caz contrar avem de-a face cu un univers închis (finit).
Astăzi este încă destul de incertă valoarea densităţii universului. Dacă s-ar lua doar materia vizibilă a galaxiilor din univers, densitatea universului ar fi cu mult sub cea critică. Dar aşa cum a sugerat George Field de la Harvard şi alţii există posibilitatea ca între galaxii să existe hidrogen ionizat gazos, care nu poate fi detectat şi astfel să se ajungă la o valoare critică a densităţii. Apoi condensarea de materie în găuri negre (invizibile) demonstrează foarte clar că masa universului este cu mult mai mare decât masa observabilă.
Aceste sumare observaţii nu permit să considerăm că Universul se dilată uniform şi izotrop şi că acest lucru este resimţit de către toţi observatorii din toate galaxiile şi această dilatare se face în toate direcţiile. Expansiunea galaxiilor nu se datorează unei respingeri de tip gravitaţional ci este pusă pe seama unei explozii iniţiale. Prin calcule se ajunge la ipoteza unei astfel de explozii în urmă cu 10 000 – 20 000 milioane de ani.
ÃŽn 1964 laboratoarele societăţii Bell Telephone dispuneau de o antenă de radio la Holmdel, în New Jersey, pe înălţimea Grawford Hill. Antena a fost realizată pentru telecomunicaţii prin intermediul satelitului Echo. Dar datorită capacităţilor ei deosebite, antena respectivă putea fi folosită în radioastronomie. Arno A. Penzias şi Robert W. Wilson s-au hotărât pentru a folosi antena în studierea intensităţii undelor radio galactice. După experienţe repetate cei doi astronomi au sesizat existenţa unei radiaţii de microunde. Această emitere părea să nu provină din Calea Lactee, ci persista în tot universul şi se propaga în toate direcţiile. Acest zgomot nu varia în timp.
Se ştie că orice corp aflat deasupra temperaturii lui zero absolut (0 °K) emite unde datorită mişcării electronilor din interiorul corpului. Penzias şi Wilson au determinat temperatura echivalentă a zgomotului radio pe care-l receptau şi au găsit o valoare de 3,5 °K (mai precis între 2,5 şi 4,5 °K).
ÃŽn acea perioadă un fizician de la Princeton, J. E. Peebles susţinea existenţa unui zgomot radio care se păstrează din universul timpuriu şi în prezent acesta s-ar afla la o temperatură de 10 K. Această valoare a fost supraestimată. După mai multe calcule Peebles a revenit, ajungând la o temperatură de câteva grade K. El arăta că în primele minute ale universului, acesta era plin de o cantitate de radiaţie, care a împiedicat formarea unor particule mai grele. De atunci datorită expansiunii universului temperatura echivalentă a acestei radiaţii ar fi ajuns la câteva grade K. Deci în prezent se impunea existenţa unui fond de radiaţii, cu temperatura echivalentă de câteva grade K. Această presupunere teoretică a fost validată în mod practic de descoperirea celor doi radioastronomi, Penziaz şi Williams. Pentru această descoperire ei au primit în 1976, Premiul Nobel.
Această prezicere a lui Peebles a fost prefaţată mai înainte. Astfel la sfârşitul anilor 1940 o teorie de tip “big bangâ€Â? era elaborată de George Gamow şi de colaboratorii săi Alpher şi Robert Herman. Această teorie i-a făcut pe Alpher şi Herman ca în 1948 să prezică existenţa unui fond de radiaţie având în prezent temperatura de 5 K. Calcule asemănătoare au fost făcute de B. Zeldovici la ruşi şi independent de Fred Hoyle şi J. Tayler în Anglia. Prin această descoperire a lui Penzias şi Wilson este confirmată ipoteza teoriei “big-bangâ€Â?. Prin această teorie care se referă la originea universului, ni se oferă o imagine despre macrocosmosul existent în prezent. Dar acest macrocosmos este strâns legat de microcosmosul din universul timpuriu.
Nu am insistat asupra detaliilor tehnice şi nu cred că e esenţială expunerea matematico-fizică a noilor cosmologii din secolul XX, ci mai importantă este noua orientare filosofică şi epistemologică a acestor cosmologii. Noile cosmologii se distanţează de metodologia empiristă şi pozitivistă, optând pentru o metodologie necarteziană. Un prim principiu al cosmologiilor dezvoltate în secolul XX este cel al înlocuirii experienţei observabile cu deducţia axiomatică a unnor modele matematice ce pleacă de la premisa legăturii observatorului cu universul şi a legilor matematico-fizice cu realitate deschisă. Cosmologia nu mai este extrapolarea unor legi fizice valabile într-o anumită porţiune a universului, ci devine ştiinţa primară căreia fizica trebuie să-i împrumute principiile sale.
Ceea ce ne interesează e că “…în noua cosmologie nu au fost angajate numai valori epistemologice, ci şi valori etice şi religioase. Accentul pe care i l-au dat unii dintre fondatorii săi o situează în mişcarea generală de reacţie contra scientismului…În ochii noilor cosmologi-cel puţin ai unora dintre ei-viziunea materialistă a universului era condamnată irevocabil, şi în consecinţă, teologia tradiţională era repusă în drepturile sale asupra naturiiâ€Â?.6 Astfel cosmologia se poate constitui acum ca o veritabilă interfaţă în dialogul onest dintre teologie şi ştiinţă.
Pentru un bun dialog între teologie şi ştiinţă trebuie să existe o întâlnire în plan filosofic. O hermeneutică a datelor ştiinţifice nu este posibilă decât într-o filosofie a naturii deoarece demersul ştiinţific în sine exclude o interpretare filosofică a datelor ştiinţifice. E adevărat că descoperirile actuale ale ştiinţei favorizează deschiderea acesteia către un tărâm filosofic unde rezultatele ştiinţifice pot constitui suportul unor interogaţii existenţiale. ÃŽn acest plan al hermeneuticii filosofice a cunoştinţelor ştiinţifice se poate întâlni teologia cu ştiinţa.7
Ştiinţa prin ea însăşi nu poate stabili un sens al propriilor descoperiri, nu are în vedere realizarea unei ierarhii axiologice sau conştientizarea naturii etice a cercetărilor sale. Dialogul dintre teologie şi ştiinţă comportă mereu un risc: acela de a fi prins între două tendinţe extreme. Se poate ajunge fie la un raţionalism radical, fie la fideism. Dar pentru cel care respectă dimensiunile adevărate atât ale teologiei cât şi ale ştiinţei acest risc nu este descurajator, dimpotrivă el se cere asumat şi totodată depăşit.
ÃŽn plan cosmologic se poate valoriza un dialog între teologie şi ştiinţă, chiar dacă acestea au metodologii şi puncte de vedere diferite asupra realităţii deoarece actualmente cosmologia ştiinţifică nu se mai ocupă de un univers detaşat de om, ci dimpotrivă îl implică pe om (principiul antropic). Orice teologie care surprinde relaţionările Dumnezeu-om-lume se poate întâlni cu cosmologia ştiinţifică tocmai într-o perspectivă care fructifică istoria umanităţii, corelând-o cu devenirea cosmosului. Chiar dacă un început al cosmosului nu este identic cu creaţia, sfârşitul cosmosului cu eshatologia creştină, evoluţia universului cu transfigurarea lui, se poate ajunge la o mai adâncă pătrundere în tainele creaţiei lui Dumnezeu şi la o asumare mai responsabilă a lumii ca dar nepreţuit al lui Dumnezeu.8
Astfel “…perspectiva creştină care valorifică istoria se acordă cu demersul cosmologiei. Dacă universul există într-o durată ireversibilă orientată de săgeata timpului, el nu se opune cu aventura spirituală a omului. Teologia se întâlneşte cu ştiinţa în cosmologie atunci când recunosc o ontologie a realităţii, în care lumea nu e înţeleasă doar prin experienţe şi teorii manipulabile a unor date observabile exclusiv empiricâ€Â?.9
|
|
