E=mc2
Forum de discutii libere Subiecte din Stiinta - Filosofie-Religie Prezentari de subiecte tangentiale Paranormal - Astrologie - Minuni geografice Sfaturi practice Meditatii online pentru bacalaureat
Lista Forumurilor Pe Tematici
E=mc2 | Inregistrare | Login

POZE E=MC2

Nu sunteti logat.
Nou pe simpatie:
Alexandra21 pe Simpatie
Femeie
24 ani
Calarasi
cauta Barbat
24 - 53 ani
E=mc2 / Discutii despre / Practica fizicii- efecte ale teoriei Moderat de mihneamihai
Autor
Mesaj Pagini: 1
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Acceleratoare de particule


    Problema energiilor mari

    O dat` cu p`trunderea [n lumea microcosmosului, cercet`torii au avut de [ situaie cu totul neobi]nuit`. Dac` [n lumea macroscopic`, multe din informaiile asupra structurii obiectelor erau obinute direct, prin observaii cu ochiul liber, explorarea structurii intime a materiei nu se putea face nici cu cele mai puternice microscoape. Ochiul nu poate distinge obiecte mai mici de 6-7 miimi de milimetru, iar microscoapele, nu pot permite observarea dimensiunilor mai mici de 0,5 miimi de milimetru, adic` detalii de cca. 5.000 ori mai mari unui atom ]i de 500 x 106 ori mai mari unui nucleu atomic…
    Pentru studierea particulelor subnucleare, pentru investigarea propriet`ilor forelor nucleare, metodele care se folosesc ]i [n prezent constau [n principal din procese de ciocnire, prin bombardarea nucleelor cu particule dotate cu energii suficient de mari pentru a putea p`trunde nucleele atomice. {n acest fel studiind modalit`ile [n care are loc o interacie, [n urma ciocnirii, se pot determina caracteristicile corpurilor care au luat parte, precum ]i a forelor care intervin.
    Energiile care se imprim` particulelor-proiectil, sunt diferniate. Energia necesar` pentru a "p`trunde" [n dimensiunea de 10-10 m este de 0,002 MeV, dar pentru a p`trunde p@n` la nucleu (10-14 m) este nevoie de o energie de 10.000 de ori mai mare (20 MeV). In ce priveste patrunderea in intimitatea nucleului, la dimensiuni de 10-16 m, este nevoie de o energie de 2000 MeV (adica 2 GeV), iar pentru a ajunge in "interiorul" nucleonilor (10-18 m) este nevoie de energii de peste 200 GeV.
    Desigur, pentru a putea efectua experiente in lumea subatomica sunt necesare instalatii in care sa fie produse particule-proiectil, apoi aceste particule sa fie organizate in fascicule de energii mari (adica sa fie accelerate) si, in fine, sa aiba o posibilitate de a pune in evidenta rezultatele interactiilor (detectoare de particule). Aceste instalatii numite acceleratoare, au insotit cu mult succes pe fizicieni in cercetarile lor, ramanand si in prezent principalul instrument de lucru in lumea microcosmosului.
    Astfel a aparut o noua ramura a fizicii nucleare, cea a acceleratoarelor, in care tehnicienii, pentru a asigura un singur deziderat principal - fascicule de energii din ce in ce mai mari - au avut de invins obstacole deosebite.
    Particulele care sunt accelerate in aceste instalatii pot fi, dupa caz : electroni, pozitroni, protoni, antiprotoni, deutoni, precum si nuclee ale unor elemente usoare sau medii. Totdeauna insa este vorba de particule ce poseda sarcini electrice, asupra carora pot actiona oportun forte electrice si magnetice, astfel incat sa le aduca la un nivel energetic ridicat. Neutronii, in schimb, sunt totdeauna produsi fie prin intermediul unor anumite reactii nucleare, fie prin bombardarea unor nuclee special alese cu proiectile convenabile.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Energiile la care s-a ajuns in zilele noastre, cu acceleratoare moderne, sunt de ordinul zecilor si sutelor de miliarde de electron-volti. De la instalatiile simple de accelerare, care puteau fi asezate pe o masa de laborator, s-a ajuns in zilele noastre la instalatii complexe uriase, extrem de costisitoare, care se intind pe zeci de hectare.
    Din conditiile de realizare a reactiilor termonucleare rezulta ca este absolut necesar sa se evite pierderile de energie prin radiatie si prin scapari de particule accelerate, pentru a se putea acumula in masa de reactie energia calorica necesara "aprinderii" reactiei termonucleare. De la inceput trebuie sa constatam ca pierderile prin radiatie nu pot fi reduse prin metode electrice sau magnetice, deoarece fotonii, odata emisi, nu sunt influentatii de asemenea campuri de forta. Mai mult chiar, utilizarea ingradirii magnetice a plasmelor termonucleare duce la o "hemoragie" radianta suplimentara a reactorului termonuclear prin radiatia ciclotronica si sincrotronica ce ia nastere in aceste cazuri. Ramane deci numai psibilitatea de a reduce pierderile prin scapari de particule.
    Utilizarea campurilor electrice pentru eliminarea pierderilor de particule, deci pentru ingradirea plasmei, nu este aplicabila din urmatoarele motive :
        - din electostatica clasica se stie (teorema lui Earnshaw) ca nu se poate realiza o configuratie de conductori electrici al caror camp electrostatic sa creeze o pozitie de echilibru stabil, nici chiar pentru o singura particula incarcata. Lucrul acesta ar f8I mult mai greu pentru un sistem de mai multe particule ce interactioneaza nu numai cu campul exterior, ci si intre ele ;
        - particulele din plasma (ionii si electronii) avand sarcini electrice contrare, inseamna ca o configuratie a conductorilor externi care ar reusi sa creeze o groapa de potential pentru particule de un semn, ar crea in acelasi timp un maxim de potential pentru particulele de semn contrar, astfel ca s-ar ajunge doar la o polarizare a plasmei ;
        - chiar daca particulele de un anumit semn (spre exemplu ionii) ar fi ingradite, din cauza respingerii electrostatice reciproce ar apare presiuni electrostatice mult mai mari decat cele controlabile prin electrotehnica secolului nostru.
    Metodele magnetice promit rezultate mi spectaculoase date fiind particularitatile comportarii particulelor electrizate in campul magnetic. Totusi, sperantele initiale au fost satisfacute numai partial deoarece au iesit la iveala noi fenomene : derive ale particulelor, oscilatiile plasmei si diferite instabilitati, care compromit posibilitatea de a ingradi plasma chiar pentru intervale de timp de ordinul fractiunilor de secunda.
    Intrucat campul magnetic este produs prin curenti electrici, iar variatia campului magnetic va induce campuri electrice in plasma, cercetatrea devine destul de complicata si de aceea a fost neceasara crearea magnetohidrodinamicii, ca noua disciplina stiintifica ce se ocupa cu aceste aspecte ale problemei plasmelor.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Efectul de strictiune (pinch)

    S` ne [nchipuim c` avem o desc`rcare [ntre doi electrozi, [ntr-o plasm` rarefiat` astfel ca lungimea tubului de desc`rcare s` fie mare [n raport cu diametrul s`u. Electronii se vor scurge de la catod la anod iar ionii pozitivi invers. La egalitate de sarcini pozitive ]i negative, pe unitatea de volum, [ntre elementele tubului de desc`rcarte nu vor exista fore de respingere. Tuburile de curent de electroni se vor atrage conform legilor lui Ampere, [ ` cureni paraleli. Acela]i lucru este valabil ]i pentru tuburile de curent de electroni. Mai mult chiar, tuburile de curent de semne opuse se vor atrage [ntre ele, deoarece. De]i au sensuri de circulaie opuse, semnul electric fiind ]i el opus, c[mpurile magnetice rezultante vor fi de acela]i sens.
    Bennet (1934) a dat formula:

        I0 = 2,5 × 10-3 × T × V -1/2

Pentru curentul critic i0 ([n amperi) peste care se poate observa efectul de autofocalizare la temperatura T  (grade absolute) ]i la tensiune de accelerare V . Curentul necesar va fi proporional cu temperatura, deoarece agitaia termic` tinde s` [ndep`rteze particulele [nc`rcate din tubul de curent stricionat.
    Acest efct, numit apoi efect pinch, a servit ca punct de plecare [n construcia unor ma]ini termonucleare ]i pentru dezvoltarea unor noi tehnici magnetohidrodinamice bazate pe particularit`ile acestui fenomen.
    F`r` a intra [n detalii teoretice, putem sintetiza efctului de pinch [n faptul c` frontul presiunii magnetice acioneaz` ca un piston asupra [ntregului gaz din coloan` de desc`rcare. Viteza de avansare a acestui piston magnetic este mai mare dec[t viteza sunetului [n gazul central, rece. La aceast` mi]care sopersonic` apare unda de ]oc [n frontul c`reia densitatea ]I temperatura prezint` un salt spectaculos.
    Pe m`sur` ce inelul de plasm` se str[nge, presiunea plasmei cre]te din cauza cre]terii densit`ii ]I temperaturii. Din aceast` cauz` ar fi de a]teptat ca la un moment dat transferul de energie de la c[mpul magnetic la plasm` s` inceteze. Dar spre surprinderea cercet`torilor, s-a constatat c` dup` apariia undei de ]oc transferurile de energie sunt mai complete. Efectul acesta este similar concentr`rii de energie prin implozie ]I poate duce la rezultate spectaculoase atunci c[nd rata cre]terii curentului este mare ]I viteza ionilor permite crearea unui piston magnetic foarte rapid ]I eficient. Particulele [mpinse de acest piston vor primi o vitez` egal` cu de dou` ori viteza pistonului ]I [n acest fel se ajunge la un randament foarte bun [n transmiterea energiei.
    {ntruc[t acest efect se produce cu mai mare eficacitate la desc`rc`rile rapide, era nevoie de mari tensiuni pe tuburile de desc`rcare, lucru care nu se putea realiza at[t de u]or pe torurile cu desc`rcare cu inducie [n gaz. De aici a rezultat un interes re[noit pentru desc`rc`rile pe tuburi drepte. Tuburile drepte au dezavantajul c` prezint` riscul pierderilor de particule pe la capete, deoarece ionii ]I electronii sunt accelerai axial de c`tre tensiunea aplicat`. Daca dorim sa obtinem o descarcare eficienta si rapida intr- un tub drept cu electrozi la capatul tubului va trebui sa aplicam o tensiune foarte mare, daca vrem ca tubul sa nu fie prea lung (lungimea fiind ceruta de conditia ca energia magnetica sa fie transferata ionilor inainte ca acestia sa ajunga la electrozi). Pe de alta parte, cand potentialul electric in interiorul tubului este obtinut prin inductie cu ajutorul unor infasurari exterioare, atunci va rezulta un camp magnetic axial si pierderile de particule electrizate in directia liniilor de forta ale campului magnetic – deci in lungul tubului – vor fi de (wt)2 ori mai mare decat in directii perpendiculare pe liniile de forta ale campului magnetic, deci radial fata de tub. Pe de alta parte, timpul de difuzie si pierderile de caldura variaza cu distanta la patrat. De aici rezulta ca lungimea tubului in care pierderile axiale nu intrec pe cele radiale va fi :
                    l = (wt)2 × r
in care w este frecventa ciclotronoica a electronilor, iar t timpul mediu intre ciocnirile ion-electron. Considerand un camp magnetic  de 20 kGs, wt » 8 × 106. La o raza a tubului de 5 cm ar rezulta o lungime a tubului de 400 km.

Descarcari toroidale

   
    Dat fiind pericolulul topirii electrozilor intr- un tub de descarcare drept, precum si acela al canalizarii campurilor electrice si magnetice spre electrozii solizi in loc de a le retine in plasma, s-a vazut ca s-a recurs la descarcari toroidale. In asemenea geometrii campul magnetic variaza invers proportional cu distanta fata de axa de revolutie a torului






Stellaratorul

    O geometrie care cauta sa anuleze genul de deriva descris mai sus este geometria in "opt" cunoscuta in literatura de specialitate ca "Stellaratorul", nume ce I-a fost dat de Spitzer (1951). El a propus o metoda de ingradire a plasmei cu un camp magnetic exterior intr-o geometrie care sa impiedice separarea de sarcina si deriva din geometriile toroidale simple. Adoptand geometria in "opt" el a avansat urmatoarele idei.
    In primul rand particula intra in campul magnetic din directii exact opuse in cele doua ramuri ale stellaratorului derivele produse succesiv intr-o ramura vor fi compensate (cel putin partial) de derivele din cea de a doua.
    Apoi, se stie ca in geometria toroidala simpla liniile de forta ale campului magnetic axial se inchid prin ele insele, adica sunt "degenerate".


-Cea mai buna inspiratie…


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Calatoria în timp


     Calatoria în trecut sau în viitor considerata mult timp o tema de science fiction, este acum un subiect de serioase cercetari. Calatoria în timp a fost facuta ,teoretic posibila  odata cu teoria relativitatii a lui Einstein.Aceasta se bazeaza pe faptul ca spatiul si timpul nu sunt doua entitati distincte ci se unesc pentru a forma o a patra dimensiune :spatiu-timp.ÃŽn aceasta dimensiune orice corp calatoreste cu o viteza constanta, viteza lumini.

     Daca un corp nu calatoreste în spatiu, atunci toata viteza sa (viteza luminii) este folosita pentru a calatorii prin timp. Astfel, un corp în repaus “înbatrâneste “ cu viteza luminii.
     Dar, daca acest corp calatoreste si în spatiu, atunci viteza sa se va descompune pe cele doua axe, viteza de trecere a timpului, fiind redusa.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Iar daca un corp se deplaseaza prin spatiu cu viteza luminii atunci viteza pe axa timpului acelui corp va fi 0.


Cilindri masivi rotitori
     Prima masina teoretica ar consta într-un corp extrem de dens ce se roteste extrem de repede. Puternica atractie gravitationala ar “târî “ spatiul si timpul în jurul sau în timp ce se roteste.Acest obiect va distorsiona geometria spatiului si trecerea timpului în jurul sau.O nava spatiala ar putea sa treaca prin apropierea acestui corp pe o traiectorie aparent normala pentru echipaj si pentru aparatele de la bord dar ar iesi de partea cealalta în alt timp si, eventual în alt spatiu.
     Obiectul necesar acestui efect ar fi echivalentul a 10 stele neutron, fiecare având aceiasi masa ca Soarele într-un volum nu mai mare decât al muntelui Everest, unit de la pol la pol de un cilindru si rotindu-se de doua mii de ori pe secunda. Nu se cunoaste nici un astfel de obiect dar nu este clar nici daca ar putea sa existe ,gravitatia strivindu-l pâna ar lua forma unei sfere si apoi s-ar transforama într-o gaura neagra. Dar pulsarii milisecondici, care sunt stele neutron ce se rotesc de sapte sute de ori pe secunda ajung intrigant de aproape de conditiile necesare.
     Acest corp ar putea functiona ca o masia a timpului datorita conceptiei lui Einstein, care spre deosebire de Newton nu considera ca planetele sau alte corpuri interactioneaza între ele prin forte gravitationale, pentru ca în conformitate cu legile lui Newton aceste interactiuni s-ar produce instantaneu ,dar nici o forma de radiatie sau influenta nu se propaga cu o viteza mai mare decât cea a luminii. Astfel Einstein, a afirmat ca aceste corpuri nu interactionaza ,ele miscându-se liber,traiectoriile lor fiind determinate de curburile, modificarile în spatiu-timp cauzate de materia existenta.
     Astfel, un asemenea corp ar putea genera o forta asa de mare încât sa modifice în mod radical geometria spatiului din jurul sau si, în acelasi timp si timpul. Un eveniment similar se întâlneste în apropierea gaurilor negre, corpuri cu o gravitatie extrem de mare si în apropierea carora timpul se dilata, ajungând chiar sa se opreasca.

Gaurile de vierme
     A doua abordare a calatoriei în timp impica gaurile negre. Ecuatia relativitatii sugereaza ca o pereche de gauri negre ar putea fi “legateâ€Â? între ele de tuneluri ce fac o scurtatura prin timp si spatiu. Aceste tuneluri se numesc “gauri de viermeâ€Â?. Cele doua gauri negre (gurile tunelului) pot fi oriunde în timp si spatiu si sa fie oricum conectate prin tuneluri. Astfel o gura poate fi în prezent iar cealalta este în acelasi loc acum o mie de ani. De acea un obiect ar putea intra în prezent si ar putea iesii acum o mie de ani.
     O problema (în afara de faptul ca e greu de fabricat sau de gasit gauri de vierme) este faptul ca gravitatia are tendinta sa “închidaâ€Â? aceste gauri de vierme (ca si gura unui tunel ce colapseaza). Ar fi totusi posibil sa se mentina gaura deschisa introducând în ea materie din exterior, materie ce se presupune ca ar exista dar nu a fost înca descoperita (materie neagra). Gaurile negre exista cu certitudine ,variind de la obiecte în galaxia noastra (Calea Lactee) cu mase doar de câteva ori mai mari ca a Soarelui pâna la obiecte cu mase de milionane de ori mai mari decât a Soarelui în centrele galaxiilor si în quasare.
     Chiar daca aceste speculatii nu furnizeaza metode practice de construire a masinilor timpului, fizicienii continua studiul lor deoarece exista posibilitatea ca tot universul sa fie brazdat de gauri de vierme microscopice cu “gurile “ mai mici ca un proton. Astfel de gauri de vierme ar putea explica de ce legile fizicii sunt aceleasi oriunde în univers, de ce, de exemplu ,un electron pe Pamânt are aceiasi sarcina si masa ca unul aflat într-o galaxie îndepartata. S-au facut serioase speculatii cum ca prin aceste mici gauri de


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
dintr-un timp în altul.

Materia neagra

     Materia neagra este o materie nelumioasa ce nu poate fi detectata prin observarea a nici unei forme de radiatie electromagnetica, dar a carei existenta ,distribuita dealungul universului este sugerata de câteva consideratii teoretice.
     Trei teorii ar sugera existenta materiei negre. Galaxiile din apropierea Caii Lactee par sa se roteasca mai repede decât ar fi de asteptat considerând cantitatea de materie vizibila din aceste galaxii. Multi astronomi cred ca 90% din materia unei galaxii obisnuite este invizibila.
     A doua consideratie teoretica este existenta roiurilor de galaxii. Multe galaxii sunt grupate în astfel de roiuri. Astronomii afirma ca daca se accepta niste conceptii rezonabile (ca aceste roiuri sunt “legate“ între ele prin gravitatie si ca aceste roiuri s-au format acum câteva miliarde de ani în urma) ,atunci rezulta ca aproximativ 90% din masa acestora este materie neagra datorita faptului ca ,în mod contrar, aceste roiuri nu ar avea destula masa  pentru a le tine apropiate si aceste galaxii s-ar fi îndepartat pâna acum.
     Al treilea considerent, si cel mai controversat, sustine existenta materiei negre pe baza modelului expansiunii universale. Conform acestei idei ,universul a trecut printr-o perioada de expansiune extrem de rapida într-un timp extrem de scurt. Daca modelul Big Bang-ului este corect, constanta expansiunii universale (W)  ar trebuii sa aiba valoarea apropiata de 1, însemnând ca masa totala a universului ar trebui sa fie de aproximativ  100 de ori mai mare ca cea vizibila.
     Exista mai multi “candidatiâ€Â? pentru  materia neagra. Acestia includ pitici negrii, nedetectati (obiecte, semanând cu stele dar ce sunt mult mai slabe din punct de vedere luminos decât stelele si pe care nu au loc reactii nucleare), gaurile negre ,si particule subatomice a caror proprietati exclud detectarea lor dupa radiatii electromagnetice.





Bibliografie

1. Science&Vie nr 205 decembrie 1998 (hors serie)
2. Microsoft Encarta 99 Encyclopedia
3. Relativitatea în imagini (Lewis Carol Epstein)


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Timp şi eternitate



Vorbind despre o săgeata a timpului, oamenii de ştiinţă şi filosofii, preocupaţi de această problemă, au reliefat cu deosebire caracterul de ireversibilitate al timpului, demonstrabil cu diverse argumente. Cel mai general aspect al unidimensionalităţii este cel al trecerii de la trecut prin prezent spre viitor ; în cadrul unidimensionalităţii se poate discuta şi sensul unic al curgerii timpului, deci imposibilitatea realizării drumului invers. Argumentul principal îl constituie în acest caz lanţurile cauzale, imposibilitatea apariţiei efectului înaintea cauzei şi, de cele mai multe ori, nota de succesiune în relaţiile cauzale, efectul continuând să existe şi să acţioneze după încetarea acţiunii cauzei, dar ca rezultat evident al acţiunii acesteia.
Demonstrarea unidimensionalităţii timpului (chiar când acesta este gândit ca volum) şi în cadrul acesteia â€â€? a sensului timpului dinspre trecut spre viitor â€â€? nu este epuizată de teoretizarea momentului de succesiune în relaţia cauzală, în teoria relativităţii, fenomenul de dilatare a timpului precizează transformările posibile ale timpului în trecerea de la un sistem de referinţă la altul, prin aceea că acest fenomen (ca fenomen de relaţie) nu schimbă întru nimic sensul desfăşurării evenimentelor dinspre trecut spre viitor în sistemul propriu de referinţă. Fenomenul dilatării duce doar la mărirea distanţei dintre evenimente în cazul raportării unui sistem de referinţă la altul.
Concluziile teoriei relativităţii întregesc deci argumentul relaţiei cauzale şi cu conservarea sensului în cazul succesiunii unor evenimente, chiar dacă acestea nu sunt legate cauzal între ele.
Dar tipice pentru ilustrarea unui anumit sens al timpului sunt sistemele variabile. Astfel, în sistemele reale termodinamice starea mai probabilă urmează stărilor mai puţin probabile. Această caracteristică este redată de conceptul de entropie. Creşterea entropiei înseamnă creşterea stării de dezordine în raport cu ordinea, deci existenţa unui anumit sens al devenirii sistemelor analizate.
In sistemele, în care predomină ramura ascendentă, putem vorbi despre un sens al desfăşurării proceselor invers celui dintâi, sens de creştere a ordinii, de creştere a opoziţiei la dezordine. Această trăsătură, caracteristică sistemelor cibernetice autoreglatoare, a primit de aceea denumirea de negenlropie.
ÃŽn orice caz, cu cât schimbările sistemelor depind mai mult de istoria lor anterioară, cu cât se poate aplica mai adecvat conceptul de „îmbătrânire" a sistemului sau cel de mişcare progresivă, cu atât sistemul are mai multe note de ireversibilitate.
Desigur, problema sensului curgerii timpului poate fi corelată cu cea a reversibilităţii şi ireversibilităţii lui. Reversibilitatea timpului va fi corelată cu posibilitatea curgerii evenimentelor în sens invers, cu reversibilitatea schimbărilor, ireversibilitatea cu imposibilitatea întoarcerii spre faze, etape, evenimente anterior parcurse, cu ireversibilitatea schimbărilor.
In descifrarea acestor aspecte, ştiinţa contemporană aduce argumente preponderente în sprijinul ireversibilităţii, deşi nu anulează, cu totul ideea momentelor, aspectelor de reversibilitate parţială pe fondul ireversibilităţii fundamentale.
Cu alte cuvinte, în curgerea eternă dinspre trecut spre viitor este posibilă si schimbarea dinspre A spre B şi schimbarea dinspre B spre A', analog cu A, dar având â€â€? de bună seamă â€â€? particularităţile sale. în sistemele mai simple predomină aspectele de reversibilitate a tipurilor de procese, nu a proceselor concrete, care â€â€? în curgerea timpului â€â€? sunt de fiecare dată altele. Ecuaţiile reversibile ale dinamicii, ale câmpului electromagnetic nu pun problema scurgerii reale a timpului, ci posibilitatea principială de desfăşurare a fenomenelor studiate în ambele sensuri, fără ca să existe mijloace de detectare a stărilor ulterioare faţă de cele anterioare.
Fără să fie excluse momentele reale de ciclicitate, de repetabilitate, de reversibilitate (în acest al doilea sens), în colţul nostru de Univers se poate vorbi de o săgeată a timpului, legată de ideea de progres. Extinderea ideii de ireversibilitate fundamentală a timpului la întregul Univers se leagă de ideea dialectică a inepuizabilităţii calitative şi cantitative a materiei în mişcare, de infinitatea posibilităţilor de structurare şi de interacţiune caracteristice Universului.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
De existenţa trăsăturilor de ireversibilitate a timpului, ireversibilitate concepută ca trecere de la trecut spre viitor şi nici o dată invers, se leagă în filosofarea asupra timpului şi constatarea că timpul apare ca unitate între real (timpul scurs) şi posibil (timpul nescurs), ca naştere a realului din posibil şi a posibilului din real.

Varietatea calitativă a structurilor temporale

Treptat se conturează pentru secolul XX, tot mai insistent, abordarea diversificată calitativ a timpului. Specificitatea coordonatei temporale obligă la diferenţierea între timpul cosmic (astronomic), timpul fizic, cel biologic, uman (individual şi social). Timpul biologic, amplu cercetat, deşi încă într-o formă incipientă, pune în primul rand problema deosebirilor între timpul fizic (cronologic) Şi cel biologic, în aşa fel încât timpul biologic nu poate fi totdeauna măsurat cu unităţile timpului fizic. Acest aspect poate fi ilustrat cu ritmuri diferite de maturizare şi îmbătrânire a diferitelor organisme. Dar. evidenţiind ritmurile diferite, se poate afirma că timpul organismului tânăr este mai dilatat decât cel al organismului îmbătrânit, întrucât secunda de viaţă a unui organism tânăr este mai bogată în procese fiziologice. Pentru copil, deci, ziua este mai lungă decât pentru omul matur, căci în cadrul ei se petrec incomparabil mai multe evenimente şi în plan fiziologic şi în plan psihic, deci activitatea e mult mai intensă.
Din punctul de vedere al timpului fizic, copilăria apare scurtă, iar bătrâneţea â€â€? lungă. Din punctul de vedere al timpului biologic situaţia se prezintă diametral opusă : copilăria este îndelungată, iar bătrâneţea â€â€? scurtă.
De aceea se poate vorbi despre un timp intern propriu fiecărui organism, care se modifică de a lungul dezvoltării sale individuale. Din punct de vedere filozofic, aceste constatări sunt importante prin consecinţele lor „antropologice", căci valoarea în timp a zilelor, fiind invers proporţională cu vârsta, rezultă necesitatea utilizării la maximum a posibilităţilor tuturor vârstelor, cu deosebire a anilor tineri.
Timpul biologic individual se corelează apoi cu timpul speciei, calitativ deosebit de cel dintâi prin legităţi caracteristice. Durata de existenţă a speciei se supune altor criterii decât durata de viaţă a fiecăruia din indivizii săi. Dacă în cazuri individuale, esenţiali sunt parametrii fiziologici, în cazul speciei apar alţi parametri, ca densitatea populaţiei, lărgirea arealului, existenţa unei capacităţi generale de adaptare, capacitatea de a birui în concurenţa interspecifică etc.
ÃŽn cercetarea timpului biologic, un aspect important îl reprezintă modurile specifice ale „simţului timpului", care trebuie înţelese ca o capacitate de a percepe curgerea timpului, de a acţiona în anumite ritmuri regulate, de a măsura timpul cu mijloacele proprii organismului. Existenţa „orologiilor biologice" constituie principala particularitate a organismului de a aprecia durata unor procese sau succesiunea lor (reflexele condiţionate legate de timp, migraţia păsărilor etc.).
Organismul viu posedă asemenea ceasuri, care sunt corelate în esenţă cu procesele periodice din mediu : zi-noapte, anotimpuri etc. Temelia ceasurilor biologice rudimentare o constituie caracteristicile periodice ale reacţiilor chimice ale diverselor structuri subcelulare.     La organismele superioare, ritmul fundamental este dat de activitatea ritmică automată a scoarţei cerebrale.
Nivelul reprezentării conştiente a timpului presupune o multitudine de factori psihici şi biologici. Toate evenimentele vieţii lasă urme în noi, personalitatea noastră se îmbogăţeşte neîntrerupt şi nu ne putem rupe nicicând de trecut.
Studiile închinate timpului uman relevă particularităţile acestuia raportate la indivizi şi la societate, din multiple unghiuri de vedere, impunîndu-se cu deosebire abordările de ontologie socială.
Din cadrul construcţiei filozofice a secolului XX referitoare la timp, au avut o înrâurire deosebită asupra contemporanilor şi urmaşilor soluţiile propuse de Bergson şi Heidegger pentru accentuarea deosebirilor calitative între timp şi spaţiu, a rolului temporalităţii în existenţa umană. Dorind să se delimiteze de excesele scientismului rigid, corelat cu determinismul mecanic, Bergson face distincţie între timpul spaţializat al ştiinţelor naturii şi durata pură, încercând să releve anumite particularităţi ale creaţiei complexe, pe care el o vede realizîndu-se în viaţă şi pe care omul reuşeşte să o cuprindă printr-o intuiţie de un soi deosebit, intuiţie supraintelectuală.
ÃŽn concepţia lui Bergson, îndreptată împotriva mecanicismului, se semnalează unele aspecte ale problematicii filosofice şi ştiinţifice care erau neglijate sau simplificator prezentate de materialismul metafizic anterior. Dar respingând îngustimile materialismului, Bergson ajunge să respingă materialismul în genere ; încercând să depăşească limitele unui anumit mod de a face ştiinţă


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
general, caricaturizîndu-le pe amândouă.
Astfel, pentru Bergson ştiinţa naturii spaţializează timpul, absolutizând aspectele de discontinuitate şi ucigând orice dinamism, orice viaţă. Prezentând astfel tabloul ştiinţei, lui Bergson nu i-a fost greu să releve necesitatea de a lua în considerare alte aspecte ale realităţii ; în locul abordării cantitative, necesitatea abordării calitative, în locul omogenităţii â€â€? heterogenitatea, în locul discontinuităţii â€â€? continuitatea fundamentală.
Relevînd aceste particularităţi, care scăpau în parte reducţionismului scientist, clădit pe fizica clasică, Berg-son, în loc de a surprinde saltul calitativ realizat de ştiinţă şi de filosof ia aliată cu ştiinţa, respinge, ca insuficientă, abordarea ştiinţifică clădită pe inteligenţă şi elaborează o teorie iraţionalistă a existenţei, izvorînd dintr-o biologie şi o psihologie speculativă.
Astfel, el a fost total nereceptiv â€â€? după cum au arătat comentatorii ulteriori â€â€? la progresele realizate de Ein-stein în teoria relativităţii. Şi tocmai în perioada în care Einstein reuşea să demonstreze interdependenţa între spaţiu şi timp, evidenţiind aspectele de continuitate în abordarea spaţiului şi a timpului şi apoi varietatea calitativă a structurilor spaţiale şi a celor temporale, Bergson învinuieşte ştiinţa pentru un mod de gândire ce nu îi mai era propriu.
Deşi a pus cu acuitate anumite probleme reale şi importante pentru sintezele de care avea nevoie secolul XX, Bergson s-a apropiat de ele cu o atitudine unilaterală, de aceea metafizică, absolutizînd rupturile, revăzând continuităţile.
Teoretizând ruptura totală între materie şi viaţă (inclusiv conştiinţă), între cunoaşterea intelectuală şi intuiţie, între timpul spaţializat şi durata pură, H. Bergson conferă duratei pure virtuţi de creaţie continuă, de curgere continuă indivizibilă şi deci inanalizabilă. Realitatea duratei pure constă â€â€? pentru el â€â€? în devenire, într-un curent vital unic, pe care numai intuiţia directă şi interioară o poate cunoaşte.
Ca un filosof de răscruce, trăind deci în epoca de depăşire a mecanicismului spre organicism, Bergson surprinde unele aspecte ale dialecticii realului, dar se lasă copleşit de „cutiile negre" ale ştiinţei anterioare şi respinge ştiinţa în numele iraţionalismului.
De aici, pe de o parte, respingerea oricărei abordări cantitative a duratei, de aici, pe de alta, absolutizarea deosebirilor calitative, aşa cum se manifestă ele la nivelul biologicului şi al umanului, în aşa măsură încât pentru Bergson ele par a rămâne inaccesibile oricărei investigaţii raţionale.
Incontestabil însă că marea influenţă pe care a avut-o creaţia bergsoniană asupra secolului XX se explică mai cu seamă prin semnalarea unor probleme reale şi acute ale filosofiei acelui timp.
ÃŽn prelungirea preocupărilor filosofice închinate timpului în secolul XX, un loc special revine existenţialismului heideggerian. ÃŽn clădirea teoriei heideggeriene a existenţei în general, apare centrală cercetarea existenţei autentice umane, prin intermediul căreia şi prin depăşirea căreia Heideg-ger năzuieşte să se apropie de existenţă în general. Şi întrucât el relevă temporalitatea ca sens al existenţei umane autentice, îşi extinde concluziile şi asupra timpului, ca orizont al existenţei în general. Dar numai ca o sugestie, căci în esenţă Heidegger dezbate problema coordonatei temporale a existenţei mai ales din unghiul de vedere al existenţei umane.
Sein und Zeit se dovedeşte în fundamentul său o lucrare închinată omului, deşi Heidegger doreşte permanent să depăşească orizontul restrictiv uman. Şi, în acest cadru, timpul este abordat din unghiul de vedere al devenirii (în opoziţie cu conceperea existenţei ca nemişcare), al devenirii omului, al permanentei sale schimbări, rezultând din tensiunile ce-i sunt definitorii, tensiuni între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie.
Dar proiectul acţiunilor umane (deci raportarea umană la viitor) este strâns legat de condiţionarea spaţio-tempo-rală a trecutului. Dacă viitorul este elementul principal pentru om în devenire, al doilea moment hotărâtor este trecutul, omul având datoria să-şi asume răspunderea pentru tot ce ţine de trecutul său, de originea sa, căci e cu neputinţă să-şi proiecteze viitorul, fără a avea o temelie în trecut.
Şi din confruntarea celor două momente ale timpului se naşte prezentul, în care omul îşi ia propriul destin în mîini. Deşi Heidegger a insistat asupra deosebirilor dintre concepţia sa proprie şa existentialism, toţi interpreţii filosofici sale sunt înclinaţi să releve faptul că problematica sa fundamentală a rămas problematica omului, aşa cum s-a. pus ea în filosofia occidentală la începutul secolului XX, inclusiv în privinţa problemei timpului.
Ar fi important de relevat că atat la Bergson. cat şi la Heidegger, dar mai cu seamă la acesta din urmă, accentul cade pe filosofia timpului, evidenţiindu-se la cel dintai devenirea ca permanentă creaţie, la cel de al doilea realizarea complexă a omului în devenire, dar tot în termeni de „totalitate", ca unitate intre


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
diverse posibilităţi şi realitate, între realizarea autenticităţii şi smulgerea din ne-autenticiate. Heidegger delimitează existenta autentică de existenţa cotidiană, banală, care însemnează acceptarea situaţiei date fără nici o problematizare, un fel de conservare a trecutului, un fel de prezentificare a datului imediat. Existenţa cotidiană e un fel de abandonare în prezent. Prin aceasta, existenţa cotidiană, banală, îşi manifestă inautenticitatea. In termenii filosofici timpului la Heidegger, o astfel de atitudine poartă numele de intra-temporalitate.
Şi ea se caracterizează prin neglijarea temporalizării timpului însuşi. Cu alte cuvinte, la Heidegger, timpul autentic este cel legat de activitatea omului autentic.
Privind teoria generală a timpului la Heidegger, prin prisma existenţei autentice umane, ar rezulta că existenţa nu este gândită ca identitate cu sine, ci ca devenire, după cum devenire, istorie este şi existenţa omului autentic, care se desăvârşeşte în permanenţă.
De remarcat ea problematica timpului, deşi centrală la ambii filosofi, antrenează â€â€? în fond â€â€? o multitudine de probleme filosofice ale destinului uman, cm deosebire creativitatea umană la Bergson şi responsabilitatea umană la Heidegger.
Ea rămâne însă unilaterală în raport cu deschiderea interpretativă incomparabil mai complexă, pe care o permite gândirea nuaterialist-dialectică contemporană.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Calatoria in timp

Calatoria în trecut sau în viitor considerata mult timp o tema de science fiction, este acum un subiect de serioase cercetari. Calatoria în timp a fost facuta ,teoretic posibila odata cu teoria relativitatii a lui Einstein.Aceasta se bazeaza pe faptul ca spatiul si timpul nu sunt doua entitati distincte ci se unesc pentru a forma o a patra dimensiune :spatiu-timp.În aceasta dimensiune orice corp calatoreste cu o viteza constanta, viteza lumini.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Daca un corp nu calatoreste în spatiu, atunci toata viteza sa (viteza luminii) este folosita pentru a calatorii prin timp. Astfel, un corp în repaus "înbatrâneste " cu viteza luminii.

Dar, daca acest corp calatoreste si în spatiu, atunci viteza sa se va descompune pe cele doua axe, viteza de trecere a timpului, fiind redusa.



Iar daca un corp se deplaseaza prin spatiu cu viteza luminii atunci viteza pe axa timpului acelui corp va fi 0.





Cilindri masivi rotitori

Prima masina teoretica ar consta într-un corp extrem de dens ce se roteste extrem de repede. Puternica atractie gravitationala ar "târî " spatiul si timpul în jurul sau în timp ce se roteste.Acest obiect va distorsiona geometria spatiului si trecerea timpului în jurul sau.O nava spatiala ar putea sa treaca prin apropierea acestui corp pe o traiectorie aparent normala pentru echipaj si pentru aparatele de la bord dar ar iesi de partea cealalta în alt timp si, eventual în alt spatiu.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Obiectul necesar acestui efect ar fi echivalentul a 10 stele neutron, fiecare având aceiasi masa ca Soarele într-un volum nu mai mare decât al muntelui Everest, unit de la pol la pol de un cilindru si rotindu-se de doua mii de ori pe secunda. Nu se cunoaste nici un astfel de obiect dar nu este clar nici daca ar putea sa existe ,gravitatia strivindu-l pâna ar lua forma unei sfere si apoi s-ar transforama într-o gaura neagra. Dar pulsarii milisecondici, care sunt stele neutron ce se rotesc de sapte sute de ori pe secunda ajung intrigant de aproape de conditiile necesare.

Acest corp ar putea functiona ca o masia a timpului datorita conceptiei lui Einstein, care spre deosebire de Newton nu considera ca planetele sau alte corpuri interactioneaza între ele prin forte gravitationale, pentru ca în conformitate cu legile lui Newton aceste interactiuni s-ar produce instantaneu ,dar nici o forma de radiatie sau influenta nu se propaga cu o viteza mai mare decât cea a luminii. Astfel Einstein, a afirmat ca aceste corpuri nu interactionaza ,ele miscându-se liber,traiectoriile lor fiind determinate de curburile, modificarile în spatiu-timp cauzate de materia existenta.

Astfel, un asemenea corp ar putea genera o forta asa de mare încât sa modifice în mod radical geometria spatiului din jurul sau si, în acelasi timp si timpul. Un eveniment similar se întâlneste în apropierea gaurilor negre, corpuri cu o gravitatie extrem de mare si în apropierea carora timpul se dilata, ajungând chiar sa se opreasca.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Gaurile de vierme

A doua abordare a calatoriei în timp impica gaurile negre. Ecuatia relativitatii sugereaza ca o pereche de gauri negre ar putea fi "legate" între ele de tuneluri ce fac o scurtatura prin timp si spatiu. Aceste tuneluri se numesc "gauri de vierme". Cele doua gauri negre (gurile tunelului) pot fi oriunde în timp si spatiu si sa fie oricum conectate prin tuneluri. Astfel o gura poate fi în prezent iar cealalta este în acelasi loc acum o mie de ani. De acea un obiect ar putea intra în prezent si ar putea iesii acum o mie de ani.

O problema (în afara de faptul ca e greu de fabricat sau de gasit gauri de vierme) este faptul ca gravitatia are tendinta sa "închida" aceste gauri de vierme (ca si gura unui tunel ce colapseaza). Ar fi totusi posibil sa se mentina gaura deschisa introducând în ea materie din exterior, materie ce se presupune ca ar exista dar nu a fost înca descoperita (materie neagra). Gaurile negre exista cu certitudine ,variind de la obiecte în galaxia noastra (Calea Lactee) cu mase doar de câteva ori mai mari ca a Soarelui pâna la obiecte cu mase de milionane de ori mai mari decât a Soarelui în centrele galaxiilor si în quasare.

Chiar daca aceste speculatii nu furnizeaza metode practice de construire a masinilor timpului, fizicienii continua studiul lor deoarece exista posibilitatea ca tot universul sa fie brazdat de gauri de vierme microscopice cu "gurile " mai mici ca un proton. Astfel de gauri de vierme ar putea explica de ce legile fizicii sunt aceleasi oriunde în univers, de ce, de exemplu ,un electron pe Pamânt are aceiasi sarcina si masa ca unul aflat într-o galaxie îndepartata. S-au facut serioase speculatii cum ca prin aceste mici gauri de vierme se "scurge" informatie ce mentine legile fizicii constante dintr-un punct în altul si dintr-un timp în altul.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Materia neagra



Materia neagra este o materie nelumioasa ce nu poate detectata prin observarea a nici unei forme de radiatie electromagnetica, dar a carei existenta ,distribuita dealungul universului este sugerata de câteva consideratii teoretice.

Trei teorii ar sugera existenta materiei negre. Galaxiile din apropierea Caii Lactee par sa se roteasca mai repede decât ar fi de asteptat considerând cantitatea de materie vizibila din aceste galaxii. Multi astronomi cred ca 90% din materia unei galaxii obisnuite este invizibila.

A doua consideratie teoretica este existenta roiurilor de galaxii. Multe galaxii sunt grupate în astfel de roiuri. Astronomii afirma ca daca se accepta niste conceptii rezonabile (ca aceste roiuri sunt "legate" între ele prin gravitatie si ca aceste roiuri s-au format acum câteva miliarde de ani în urma) ,atunci rezulta ca aproximativ 90% din masa acestora este materie neagra datorita faptului ca ,în mod contrar, aceste roiuri nu ar avea destula masa pentru a le tine apropiate si aceste galaxii s-ar fi îndepartat pâna acum.

Al treilea considerent, si cel mai controversat, sustine existenta materiei negre pe baza modelului expansiunii universale. Conform acestei idei ,universul a trecut printr-o perioada de expansiune extrem de rapida într-un timp extrem de scurt. Daca modelul Big Bang-ului este corect, constanta expansiunii universale ( ) ar trebuii sa aiba valoarea apropiata de 1, însemnând ca masa totala a universului ar trebui sa fie de aproximativ 100 de ori mai mare ca cea vizibila.


pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Exista mai multi "candidati" pentru materia neagra. Acestia includ pitici negrii, nedetectati (obiecte, semanând cu stele dar ce sunt mult mai slabe din punct de vedere luminos decât stelele si pe care nu au loc reactii nucleare), gaurile negre ,si particule subatomice a caror proprietati exclud detectarea lor dupa radiatii electromagnetice.

pus acum 20 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la