E=mc2
Forum de discutii libere Subiecte din Stiinta - Filosofie-Religie Prezentari de subiecte tangentiale Paranormal - Astrologie - Minuni geografice Sfaturi practice Meditatii online pentru bacalaureat 		Lista Forumurilor Pe Tematici
E=mc2 | Inregistrare | Login

POZE E=MC2

Nu sunteti logat. 		Nou pe simpatie:
Cenusareasa
Femeie
24 ani
Bucuresti
cauta Barbat
28 - 61 ani
E=mc2 / Cine si cum suntem? / Idei filozofice in Romania Diferite analize  
Autor
Mesaj Pagini: 1
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Sistem si antihegelianism la I. P. Culianu

de Cristian Ungureanu

În articolul Sistem si istorie , publicat de Culianu în primul numar al revistei Incognita, al carei fondator era, întîlnim o comparatie foarte interesanta. Daca lumea ar fi o pelicula subtire, iar o furculita ar presa asupra ei, oamenii de pe pelicula ar vedea diferite fragmente din aceasta (atît cît ar permite vederea), adica cercurile lasate pe pelicula de cei patru dinti ai furculitei. Evenimentul s-ar petrece în timp. O data adunate toate „fragmentele“ furculitei, s-ar vedea ca ele formeaza un tot, ca acest tot ce se constituie diacronic poate fi înteles si sincronic. Ciudat este faptul ca furculita nu este un tot pentru oamenii de pe pelicula, ce traiesc într-o lume bidimensionala. Pentru ei, ea este doar o suma de „fragmente“. Pentru a putea „percepe“ furculita în ansamblul ei, este nevoie de o alta dimensiune, alta decît cele doua dimensiuni obisnuite ale lumii-pelicula. Ea apare ca un tot pentru un ochi care o priveste de undeva din afara, nefiind situat nici pe pelicula, nici pe furculita. Autorul va spune ca „furculita are propria ei dimensiune“ .

Comparatia îi foloseste autorului pentru a ilustra situatia istoricului religiilor, care are în fata diverse credinte religioase, aparute în timpuri si locuri diferite unele fata de altele, dar cu unele elemente comune. Cum se poate explica, de pilda, faptul ca anumite triburi din America de Sud cauta Paradisul Terestru, ca alte triburi cred în nemurire etc., fara a lua în calcul teza ca ar fi existat un contact prealabil cu vreun predicator crestin? Culianu ne invita sa privim multimea de date disparate din perspectiva întregului vazut ca un sistem. „Astfel, pentru un istoric al ideilor si culturilor este evident ca fenomenele care apar într-o secventa temporala întîmplatoare apartin unei realitati de tip diferit, care actioneaza asupra noastra asemeni furculitei [...] In propria sa dimensiune, aceasta realitate formeaza un întreg, iar scopul istoricului este sa o perceapa ca pe un tot“ . Sistemul are o structura logica, de aceea nu mai e necesara perspectiva diacronica pentru a-l întelege. Nu mai e necesar sa studiem originea acestor fenomene, cine pe cine a influentat, ci trebuie sa stim cum se integreaza ele în sistem. Pentru a ajunge la sistem, trebuie sa trecem de dimensiunea lui istorica si sa îl sesizam într-una logica. Cu alte cuvinte, sistemul se foloseste de istorie pentru a-si realiza structura logica. O astfel de idee ne trimite cu gîndul la Hegel, pentru care istoria nu era decît materialul utlizat de Spiritul absolut si rational pentru a ajunge la cunoasterea absoluta. Or, noi stim ca Ideea hegeliana a fost folosita pentru a justifica cele mai monstruoase regimuri politice: comunismul si nazismul. Pe baza desfasurarii dialectice a istoriei a sustinut Marx (ca discipol al lui Hegel) iminenta comunismului. Daca apare astazi cineva care, dupa lectura articolului lui Culianu, va sustine ca este necesar ca un anumit regim politic sa se instaureze pentru ca e justificat de logica unui anumit sistem? Pot fi justificate astfel de consecinte pe baza textulului lui Culianu? Voi încerca sa raspund la aceasta întrebare. Dar mai întîi sa clarificam conceptul de sistem. Acesta trimite la teoria elaborata de Culianu în ultima parte a vietii sale. Astfel, în conceptia lui, vom întelege mai bine actele culturale ale omului, în general foarte diferite si foarte variate, daca identificam premisele de baza si optiunile ce deriva din aceste premise. Studiul mai multor religii ne arata ca sînt elemente comune, cum ar fi separatia sufletului de corp, existenta unei alte lumi, cealalta lume care exista în cer etc. Acestea nu sînt simple afirmatii sau invarianti (Ugo Bianchi), ci au rolul regulilor. Astfel, afirmatia ca exista o alta lume devine regula alteritatii, iar ideea ca sufletul e separat de corp devine regula dedublarii etc.

Sa luam ca exemplu relatia sufletului cu trupul. Pentru Culianu, exista doar cîteva solutii provenind din doua mari dihotomii :
1. sufletul preexista trupului – sufletul nu preexista trupului;
2. sufletul este creat – sufletul este increat.
Combinînd aceste patru situatii, avem:
a. sufletele sînt create si preexistente – conceptia sustinuta de hindusi, platonicieni, origenisti;
b. sufletele sînt create si nu preexista corpului – conceptia crestinismului ortodox;
c. sufletele nu preexista corpurilor si nu sînt create – e o conceptie sustinuta de Tertulian din Cartagina si se numeste traducianism;
d. sufletele preexista trupurilor, farasafie create – conceptie sustinuta de Averroes în secolul XII, identificata de asemenea si în mediul mai multor triburi nord americane.
Aceste situatii sînt, de fapt, raspunsuri logice la problema relatiei trup-suflet, la care orice om poate ajunge daca admite afirmatia cu rol de regula – sufletul e separat de corp. „Ele sînt atemporale si ubicue. Ele nu au «originea» în India si nu traverseaza Iranul; sînt prezente în toate mintile omenesti.“

Ideea lui Culianu are la baza presupozitia unitatii mintii omenesti din toate timpurile si din toate locurile. Aceasta nu e o unitate de solutie, ci de operatii ale mintii omenesti . Mintea umana functioneaza pe baza unor reguli si a unui set de optiuni binare. Asa iau nastere jocurile mintii. O data pornite, ele au tendinta de a-si epuiza posibilitatile. Toate aceste posibilitati se actualizeaza sau nu în istorie si alcatuiesc un sistem. Astfel, în exemplul anterior, cele patru conceptii, desi diferite, fac parte din acelasi sistem. Actualizarea lor tine de conjunctura, de întîmplare. Culianu afirma: „componentele istorice, sociale si existentiale joaca un rol activ în adoptarea unei virtualitati logice a unui mit, indiferent ca ea fusese sau nu exploatata în prealabil“ . În decursul istoriei apare o infinitate de astfel de sisteme, ele se întrepatrund, se ramifica la infinit. Pentru a o întelege, e nevoie de o „stiinta a complexitatii“, care sa ia în calcul toate aspectele vietii (politic, religios, literar, filosofic etc.) si sa identifice optiunile de baza. Culianu credea într-o mathesis universalis, pentru ca „orice creatie umana poate fi înteleasa ca fiind o prelucrare prin procedee computationale a anumitor ipoteze foarte generale privind natura si existenta“ . Acest lucru vrea sa spuna ca, desi în viata de zi cu zi noi sîntem pusi în fata unei infinitati de optiuni, totusi deciziile capitale din care se hraneste orice act de cultura sînt limitate. Prin urmare, este recomandata folosirea metodei computationale, prin care un sistem ia nastere în baza existentei unor reguli si a unui mecanism de generare.

Culianu hegelian?
Ne ramîne acum sa identificam elementele de hegelianism din conceptia lui Culianu. Prin hegelianism înteleg ideea dupa care istoria se supune unor legi rationale. Iata cuvintele lui Hegel: „ratiunea stapîneste lumea si istoria universala are o desfasurare rationala“ . Nimic nu se desfasoara la voia întîmplarii. O expresie specifica lui Hegel este „viclenia ratiunii“:„în aceasta consta viclenia ratiunii, în faptul ca lasa pasiunile sa lucreze pentru ea“ . Indivizii se autoiluzioneaza ca urmaresc un scop propriu, dar de fapt ei nu fac altceva decît sa împlineasca scopul ratiunii. Toate pasiunile, credintele si straduinta lor nu fac decît sa slujeasca acestui scop. Putem identifica aici urme ale unui orgoliu filosofic pe care îl putem regasi apoi si la Marx: Hegel stie dinainte care este acest scop si îl va împartasi si celorlalti. Amintesc doar, fara a intra în detalii, ca acest scop este exprimat în diverse moduri: istoria începe în Asia si se termina în Europa sau scopul istoriei este obtinerea cunoasterii absolute (sinteza ultima dintre particular si universal ). Termenul „scop“ nu este folosit aici în sensul comun, ca atunci cînd spunem ca cineva are ca scop obtinerea unui lucru, ci în sens de telos, ca atunci cînd spunem ca scopul educatiei este perfectionarea însusirilor unei persoane. Astfel scopul Ratiunii este obtinerea desavîrsirii, perfecta armonie cu sine însasi.

Culianu face urmatoarea afirmatie în introducerea la Dictionarul religiilor: „înainte de a exista Arie sau Nestorie, eu stiu ca va exista un Arie sau un Nestorie, deoarece solutiile lor fac parte din sistem si sistemul este acela care îl gîndeste pe Arie sau pe Nestorie exact în clipa în care Arie sau Nestorie cred, la rîndul lor, ca ei gîndesc sistemul“ . De asemenea, în mai multe rînduri Culianu afirma ca sistemul, o data pornit, are tendinta de a-si actualiza posibilitatile si ca, pentru acest lucru, el se foloseste de oameni. Astfel, situatia în care sistemul prevaleaza în fata vointei umane este un exemplu clar de hegelianism: „din moment ce au fost date premisele, acestea au tendinta de a se reproduce la infinit, sfidînd în diacronie persecutiile, sabia si rugul, ca sa ajunga la manifestare. Semnele au trecut prin oameni, lasînd în urma victime“ . Una dintre aceste „victime“ este Ioan Slavici. Culianu afirma ca „un stravechi mit maniheist l-a ales pe autorul român pentru a se manifesta în lume“ . Unele elemente simbolice cum ar fi „porci“, „zona fara noroc“ tin de gnoza dualista, iar cele cinci cruci din fata morii trimit la fundalul crestin pe care se proiecteaza acest mit. De asemenea, H.G. Welles a „fost ales“ de catre mitul apocaliptic pentru a reveni în actualitate atunci cînd, dupa razboi, scriitorul englez afirma ca „aceasta rasa trebuie sa dispara pentru ca o noua omenire sa se nasca“ .

Ted Anton relateaza, în Eros, magie si moartea profesorului Culianu, episodul întîlnirii dintre Culianu si Hillary Wiesner. Jurnalistul american afirma ca I.P. Culianu credea în semne si în forta a ceva exterior noua, care ne calauzeste viata. El îi spunea mereu logodnicei sale: „sîntem cu totii programati. Si tu esti programata“ . Dar se pune întrebarea: credea Culianu cu adevarat ca o forta exterioara, atotputernica (asa cum era la Hegel Spiritul absolut) ghideaza istoria ? Are istoria pentru Culianu un „scop“? Poate fi prezis viitorul cu adevarat? Afirmatiile dupa care exista legi istorice, iar actiunile umane îndeplinesc un scop suprapersonal, fie el al ratiunii, sau al sistemului, nu pun oare în pericol ideea de societate deschisa ? Este adevarat ca I.P. Culianu sustinea recurenta miturilor, faptul ca miturile se folosesc de oameni pentru a-si actualiza potentele, dar el afirma si ca hazardul decide cînd se activeaza o potenta sau alta . Putem presupune ca, dupa ce am identificat premisele sistemului si mecanismul de generare, o anumita varianta neactualizata pîna acum va aparea în viitor. Dar acest lucru nu rezulta din mersul intern al istoriei, ci din acela al sistemului. Iar istoria nu se identifica cu sistemul, ca la Hegel, ci se intersecteaza cu acesta. În termenii autorului: „istoria este rezultatul secvential, incredibil de complex, al interactiunii pe scara larga a unor sisteme de gîndire nesecventiale“. Sistemul face parte dintr-o alta dimensiune decît desfasurarea istorica. El este furculita ce preseaza asupra peliculei.

Ideea de hegelianism al lui Culianu nu rezista: dupa mitologul de origine româna, nimeni nu poate sa prevada ca o posibilitate identificata se va actualiza acum sau mai tîrziu. Si Liviu Antonesei tine sa sublinieze acest lucru (pomenit si de Culianu): dintr-un numar de posibilitati reprezentate de aparitia marxismului, cea care s-a actualizat a fost leninismul. Dar aici nu a intervenit nici o lege istorica, imanenta. A fost o pura întîmplare faptul ca nemtii au decis sa-l ajute pe Lenin sa ajungadin Elvetia în Rusia, a fost o întîmplare faptul ca acesta a putut sa preia puterea etc. O astfel de viziune asupra istoriei – istoria vazuta ca evolutie – este numita de Culianu viziune „à l’envers“. Dar istoria se scrie acum „à l’endroit“, se pune accentul pe paradigma (Kuhn), pe schimbare. Si însasi istoria religiilor se face exact cum au sustinut epistemologii în cazul istoriei stiintei, si anume în mod non-cumulationist .

Ideea lui Culianu apare mai clar într-o nuvela a sa, Ordinea secreta . Aici, personajul principal, Ioan de Capadocia, un sclav devenit ulterior calugar, pune în evidenta doua ordini: lumea umana si ordinea divina. Daca gîndurile umane vin într-o ordine gresita, ele nu sînt deloc întîmplatoare pentru Dumnezeu (pe care, în plan teoretic, îl putem întelege ca sistem): „Totusi, mintile omenesti nu sînt altceva decît fragmente dintr-un puzzle universal smetafora prin care se poate exprima istoria într-un mod nehegelian, n.m.t, prea complicat de înteles pentru fiecare om, ba chiar si pentru toti laolalta. Caci numai Dumnezeu cunoaste ordinea în care el a hotarît sa fie risipit, seria ce va fi desavîrsita pe neasteptate atunci cînd toate mintile din oceanul timpului se vor îmbina perfect într-una brizanta, mesaj al sfîrsitului“ (p. 170). Faptul ca numai Dumnezeu cunoaste aceasta ordine ascunsa a gîndurilor sanctioneaza orgoliul filosofic ce ar vrea sa acceada la cunoasterea absoluta sau sa pretinda ca istoria urmeaza un anumit curs.

Culianu lasa sub semnul misterului convergenta tuturor acestor gînduri ce apar în diverse perioade si la diverse persoane. Cu alte cuvinte, el nu neaga ideea hegeliana de sfîrsit al istoriei (la Hegel aceasta se petrece prin sinteza particularului cu universalul în statul prusac, iar la Culianu, prin coordonarea tuturor gîndurilor în gîndul divin), ceea ce nu presupune totusi si ideea de progres. Insa Culianu situeaza acest sfîrsit (refacerea puzzle-ului) dincolo de puterea de cunoastere umana. În lumea cu trei dimensiuni a umanului, totul este întîmplator, dar nu putem sti daca nu cumva, într-o alta dimensiune, (asemanatoare aceleia cerute de necesitatea de a vedea furculita ca un întreg), acest amalgam nu se reface într-o alta ordine, într-un tot perfect închegat.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Tu accepti ideea sufletului separat de trup?
Foarte multa lume o accepta dar intotdeauna apar controverse in ce priveste aceasta idee.
Intrebarea pe care mi-o pun este daca in timpul vietii sufletul poate fi separat de trup cu adevarat.Mai ales in timpul meditatiilor.
Dupa moarte e mai usor sa accepti acest lucru si se naste in mintea noastra  aproape intotdeauna ca un paleativ al lipsei celui ce a murit pentru cei ce raman.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Aristotel

    Două din cele mai cunoscute tratate ale sale, “Politicaâ€Â? şi “Etica Nicomahicăâ€Â?, aparţin domeniului practic al filozofiei. Lucrările nu sunt “practiceâ€Â?, în sensul că nu sunt manuale didactice. Din contră, ele abundă în analize şi în argumente, bazându-se mai mult pe cercetări istorice şi ştiinţifice. Ele sunt lucrări de filozofie practică; “practicăâ€Â?, deoarece scopul sau ţelul lor nu este de a oferi adevărul, ci de a schimba faptele.
    Oamenii se disting de alte animale prin faptul că posedă raţiune şi putere de gândire. Oamenii “conţin ceva divin - ceea ce numim intelect este divinâ€Â?, iar intelectul nostru este “divinul înăuntrul nostruâ€Â?. ÃŽntr-adevăr fiecare dintre noi este un adevărat intelect, “căci el [intelectul] reprezintă ceea ce natura umană are mai nobil şi mai elevatâ€Â?.
    Activitatea intelectuală nu este suficientă. Oamenii nu sunt indivizi izolaţi. “Omulâ€Â?, scrie Aristotel, “este din natură un animal socialâ€Â?. Această remarcă nu este un aforism făcut la întâmplare, ci o mostră de teorie biologică. “Animalele sociale sunt acelea care au o singură activitate în comun; aşa sunt oamenii, albinele, viespile, furnicile şi cocorii.â€Â?. “Şi această însuşire este caracteristică omului, spre deosebire de toate vietăţile, aşa că singur el are simţirea binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului şi a tuturor celorlalte stări morale. Comunitatea unor fiinţe cu asemenea însuşiri creează familia şi Statulâ€Â?.
    Primul lucru demn de pus în evidenţă în legătură cu ideea aristotelică de Stat este mărimea acestuia. “Căci, dacă din zece oameni nu s-ar putea constitui o cetate, o sută de mii n-ar mai constitui o cetate.â€Â? El nu şi-a schimbat niciodată părerea că micile oraşe-state erau cea mai propice - şi cea mai naturală - formă de societate civilă.
    Un Stat, oricum ar fi el constituit, trebuie să-şi fie suficient sieşi şi să atingă ţelul pentru care el există. “Bunăstareaâ€Â?, care este ţelul Statului, este identificată cu “eudaimoniaâ€Â? (fericirea), care este scopul individului. Statele sunt entităţi naturale şi, asemenea altor obiecte naturale, au un scop sau un ţel. Noţiunea de scop al Statului este legată de alt ideal înalt. “Principiul fundamental al constituţiilor democratice este libertatea […] Cea dintâi formă a libertăţii este de a conduce şi de a fi condus, în mod succesiv […] Altă formă a ei este dreptul lăsat fiecăruia de a trăi după cum îi placeâ€Â?.
    Dar libertatea este sever restrânsă în Statul lui Aristotel. Ea este un prerogativ al cetăţenilor, însă o mare parte a populaţiei nu avea cetăţenie. Femeile nu erau libere, existau sclavii. Potrivit lui Aristotel, unii oameni sunt sclavi de la natură, şi deci este permis de fapt să fie subjugaţi. Cetăţenii puteau deţine sclavi, aşa cum puteau poseda şi alte forme de proprietate. “Evidentâ€Â?, scrie el, “e mai bine ca proprietatea să fie privată, dar oamenii trebuie să o pună în comun la folosinţă.â€Â? Dar el adaugă imediat: “Este sarcina legiuitorului de a veghea ca cetăţenii să facă astfel.â€Â?. Statul lui Aristotel nu va dispune de mijloacele de producţie; el nu controlează direct nici economia. Dar legiuitorul veghează ca regimul economic al cetăţenilor să fie guvernat potrivit.
    Aristotel descrie foarte detaliat diversele moduri în care Statul poate reglementa viaţa cetăţenilor. Fiecare restricţie, oricât de bine intenţionată ar fi în scopurile ei, este o îngrădire a libertăţii. ÃŽn afirmaţia lui Aristotel că “toţi cetăţenii aparţin Statuluiâ€Â? se poate întrevedea germenii totalitarismului. Statul său este extrem de autoritar.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Descartes
Opere:
1637: “Discurs asupra metodeiâ€Â? corespunde nevoilor noi intelectuale ale timpului, care este sătul de logica şi de ştiinţa aristotelică.
1641: “Meditaţiile metafiziceâ€Â? în latină; concepţia metafizică a lui Descartes.
    Metafizica este cunoştinţa primelor principii. Pentru a clădi o filozofie, aceste prime principii trebuie bine asigurate, trebuie să fie absolut certe. Descartes îşi dă perfect seama de aceasta; de aceea primul moment al filozofiei sale va fi de a pune în îndoială toate cunoştinţele pe care le-a primit până acum. Scopul era de a găsi elemente absolut sigure, neîndoielnice, pe care să poată clădi tot restul. Descartes va constata, deci, că simţurile îl înşală, va pune în îndoială chiar faptul că are corp.
    Deşi toate lucrurile, cele care ne par mai sigure au fost puse în îndoială, rămâne totuşi ceva sigur şi anume faptul că eu gândesc, că mă îndoiesc. Dacă mă gândesc şi mă îndoiesc, este sigur că exist. Formula sa va fi “Cogito, ergo sumâ€Â?. Aceasta înseamnă însă că conştiinţa gândirii, deci a sufletului este mai sigură decât conştiinţa pe care o avem despre lumea exterioară. Credinţa obişnuită că nu cunoaştem nimica mai sigur decât această lume a simţurilor pe care o atingem, a vedem, este astfel răsturnată.
    Corpurile nu ne sunt deci cunoscute prin simţuri cu certitudine. Singura certitudine absolută este a existenţei noastre, noi care gândim şi ne îndoim. Dar aceasta înseamnă că conştiinţa sufletului este mai sigură decât aceea a corpurilor. Substanţa este gândirea, iar substanţa corpurilor este întinderea. Prin gândire Descartes înţelege nu numai gândirea în sens restrâns, ci şi percepţia, voinţa.
    ÃŽn ceea ce priveşte natura corpurilor, ea fiind întinderea, ea este în ultimă analiză de natură geometrică, mecanică. Fenomenele corpurilor sunt provocate de mişcare. Prima lege a naturii este că fiecare corp continuă să rămână în starea în care se află (inerţie) şi că el nu se mişcă decât când este mişcat de un alt corp. Totul se petrece după legi determinate, necesare. Lumea este o mecanică universală.
    Lumea corpurilor şi lumea spiritelor formează astfel pentru Descartes două lumi cu totul diferite, două substanţe diferite. Fiinţa umană uneşte şi ea amândouă substanţele prin relaţia care există între suflet şi corp.
    Despre natura spiritului uman şi că el este mult mai uşor de cunoscut decât corpul:
    “Prin corp înţeleg că tot ce este terminat printr-o figură, ce poate fi cuprins într-un loc sau umple un spaţiu în aşa fel încât să fie exclus orice alt corp care poate fi simţit sau prin atingere, sau prin vedere, sau prin auz, prin gust sau prin miros, care poate fi mişcat în mai multe feluri, nu prin el însuşi într-adevăr, dar printr-un lucru, străin, care-l atinge şi de la care primeşte un şoc. Căci nu credeam că aparţine naturii corpurilor de a avea puterea de a se mişca singure, ca şi aceea de a simţi sau de a gândi…â€Â?
    Caracteristicile sufletului:
    “Primele sunt că mă hrănesc şi că merg. Dar dacă este adevărat că n-am un corp, atunci este adevărat că nu pot nici merge, nici să mă hrănesc. Un altul este faptul că simt. Dar nu poţi simţi fără corp, în afară de faptul că am crezut câteodată că simt unele lucruri în timpul somnului pe care, la deşteptarea mea, am recunoscut că nu le simţisem. Un alt atribut este că gândesc şi găsesc aici că gândirea este un atribut care-mi aparţine; ea singură nu poate fi desfăcută de mine. Eu sunt, eu exist, aceasta este sigur; dar cât timp? Atâta timp cât gândesc; căci poate s-ar putea întâmpla că dacă aş înceta de a gândi, să încetez în acelaşi timp de a fi.â€Â?
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Despre libertate

Aşa cum putem afla din lucrarea “Statul Atenianâ€Â? a lui Aristotel, a fost o vreme în care Solon introdusese în rândul delictelor politice si neparticiparea “din indiferentă sau tembelismâ€Â? a cetăţenilor la viata cetăţii. Cel găsit vinovat urma “să fie despuiat de onoruri si scos din rândul cetăţenilorâ€Â?.
Este interesant modul în care Solon a gândit această problemă. Democraţia participativă presupune anumite atribuţii pe care cetăţeanul trebuie să le exercite pentru ca această formă de guvernare să nu fie pusă în pericol. Opţiunea politică a fiecărui individ în parte este foarte importantă pentru formarea unei majorităţi care să confere guvernanţilor autoritatea de a lua decizii si în acelaşi timp de a le putea justifica prin încrederea conferită de actul electoral. Fără această opţiune general manifestată nu ar mai putea fi invocată ca justificare a unor decizii mai mult sau mai puţin corecte regula majorităţii. Iar acest fapt ar diminua cu mult autoritatea puterii în fata societăţii civile. De aceea, cetăţeanului i se oferă anumite drepturi si libertăţi individuale pe care, însă, dacă nu le foloseşte, statul îşi arogă dreptul de a i le retrage, ba chiar de a-i nega chiar si condiţia de simplu cetăţean. Este o viziune aparte în ceea ce priveşte conceptul de libertate. Exista libertatea de opinie, libertatea de a vota, libertatea cuvântului, dar nu există libertatea de a opta pentru participare sau neparticipare. Această îngrădire poate duce în final la obstrucţionarea si anularea tuturor celorlalte libertăţi. Practic cetăţeanului atenian i se impunea să-si exercite drepturile democratice, în caz contrar autoritatea statală având posibilitatea de a anula aceste drepturi.
Se pune întrebarea dacă în acest caz se mai poate vorbi sau nu despre libertate. Pentru că, aşa cum spunea Friedman, “nimeni nu vă poate sili să fiţi liberi. Aceasta este treaba voastrăâ€Â?. Orice constrângere în acest sens înseamnă de fapt o anulare a libertăţii.
Am dat acest exemplu inspirat din originala democraţie a statului atenian tocmai pentru a reliefa limitele libertăţii. Nu vorbim despre libertate în sensul abstract, filozofic deoarece libertate deplină nu există, nu este altceva decât o utopie. Totuşi, nu este lipsit de interes un demers lămuritor în privinţa limitelor până la care se poate exprima liber un individ din punct de vedere social, politic, economic.
Din legea lui Solon se poate desprinde o concluzie importantă. Libertatea este o noţiune relativă, care poate fi înţeleasă ca atare într-un anumit cadru istorico - geografic si într-o anumită împrejurare, în timp ce într-o altă situaţie ar putea apare drept formă de manifestare a unei constrângeri.
Pentru a fi mai expliciţi în argumentare, putem să ne gândim la restricţiile formale care îi sunt impuse unui nevorbitor de limbă engleză ce emigrează în SUA. Deşi are dreptul la opinie, are libertatea cuvântului, garantate prin lege, practic acestea nu îi sunt de nici un folos, neputând uza de ele. Neînţelegerea codului de comunicare îi limitează foarte mult sfera de acţiune. Practic, pentru a se putea exprima, va fi nevoit, constrâns să înveţe limba engleză, altfel fiind nevoit să se limiteze doar la contactele cu cei care îi înţeleg propria limbă.
Acelaşi lucru se întâmplă cu orice individ care trăieşte într-o societate dată: este nevoit să accepte si să-si însuşească anumite norme fără de care convieţuirea în interiorul societăţii respective nu ar fi posibilă, libertăţile sale nu ar putea fi exprimate dar nici respectate.
Conceptele de “libertate negativăâ€Â? si “libertate pozitivăâ€Â?
Pentru un plus de claritate a celor spuse si a celor ce vor urma, se impune o definire clară a conceptului de libertate, pentru că, în mod evident, în exemplul de mai sus intră în conflict două tipuri de libertate pe care Isaiah Berlin le numeşte ca fiind “libertate pozitivăâ€Â? si “libertate negativăâ€Â?. Desigur, termenii sunt de natură să contrarieze, dar în fond nu este nimic nou fată de conceptul lui Mill despre “libertatea individualăâ€Â? si “domeniul jurisdicţional al societăţiiâ€Â? (Economicul, familia, societatea) expus în eseul cu acelaşi nume sau conceptul lui Friedman expus în “Capitalism si libertateâ€Â?.
Libertatea negativă - este acea formă de exprimare a libertăţii în care orice interferentă cu libertăţile semenilor este de natură să restrângă libertatea unui individ. Mill spunea că “singura libertate ce merită acest nume este aceea de a urmări propriul nostru bine după cum credem de cuviinţăâ€Â?. Tocmai aici stă problema. Este adevărat că doar urmărindu-ti propriul interes poţi să atingi maximum de eficientă, însă cum ar arăta o societate în care nu ar exista un minim de reguli prestabilite în interiorul cărora individul să se poată mişca? Acesta ar intra foarte repede în conflict cu o serie de alţi indivizi al căror scop poate să interfereze, fie si întâmplător cu cel al individului în cauză. Ce se întâmplă atunci? Trebuie sau nu trebuie să se tină cont de acest lucru? Cine rezolvă conflictul dacă nu există nici un fel de regulă? De aici si până la instituirea unui arbitru nu mai este decât un pas.
Sau ne putem baza pe moralitatea individului, mizând pe faptul că poate acesta îşi va da seama de nevoile celuilalt si va accepta sa le dea prioritate? ÃŽnsă modelul pe care este construit Homo Oeconomicus la clasici nu este în măsură să ne facă să tragem astfel de concluzii. Este adevărat că Smith spunea în cap. I al “Teoriei sentimentelor moraleâ€Â? că la om “există evident unele principii în natura sa care îl fac să se intereseze de soarta celorlalţiâ€Â?, dar tot el spunea că acesta nu urmăreşte decât maximizarea profitului cu minimum de efort, si că în acest demers este foarte raţional si perfect egoist.
Nu se poate miza pe atitudinea de moment a individului, el trebuie să respecte anumite reguli formale “care au doar un caracter instrumental, în sensul că se aşteaptă ca ele să fie de folos unor indivizi încă necunoscuţi, pentru scopurile în care aceşti oameni vor socoti de cuviinţă să le întrebuinţeze si în împrejurări ce nu pot fi prevăzute în detaliiâ€Â?. Aşadar aceste reguli trebuie să fie prestabilite si, în mod fundamental, cunoscute de către toată lumea. Sunt un fel de reguli ale jocului care trebuie respectate de către toţi participanţii pentru a fi asigurată buna desfăşurare a acestuia. Ele nu sunt de natură restrictivă din moment ce sunt acceptate si însuşite de către toată lumea. ÃŽn aceste limite stabilite, orice acţiune este posibilă a fi desfăşurată în propriul interes.
Se pune întrebarea: ce se întâmplă atunci când regulile jocului sunt încălcate? Trebuie să existe o autoritate care să sancţioneze acest lucru, un fel de arbitru imparţial care are la îndemână instrumentele necesare pentru a restabili buna desfăşurare a jocului. Aici se mai impune o condiţie: acest arbitru să fie în mod unanim acceptat. De-a lungul timpului, rolul arbitrului si l-a asumat statul.
Problema care naşte în general controverse este cât de extins trebuie să fie acest stat pentru a asigura respectarea legilor deja acceptate? Istoria doctrinelor economice ne poate exemplifica un lung sir de forme de guvernare, de diverse dimensiuni, care de-a lungul timpului au asigurat mai mult sau mai puţin eficient acest lucru. De la statul minimal, “paznicul de noapteâ€Â? în viziunea clasicilor, până la statul omniprezent, totalitar, fiecare dintre noi poate să aleagă exemplul care-i este pe plac. Un lucru este sigur: statul, oricât de minimal ar fi, trebuie să existe. Convieţuirea în anarhie nu este posibilă. ÃŽnsă important este ca el să acţioneze în anumite limite, să fie un stat de drept. ÃŽn concepţia lui Hayek, acesta ar trebui să le dea indivizilor diferiţi aceleaşi posibilităţi obiective, regulile să fie aplicate întotdeauna fără excepţii, individul trebuind “să prevadă acţiunea statului si să facă uz de această cunoaştere ca de un dat în alcătuirea propriilor planuriâ€Â?.
Unii dintre noi ar fi tentaţi să creadă că supremaţia statului de drept ar fi posibilă în orice tip de societate. Nimic mai fals. Numai o societate liberală este compatibilă cu un stat de drept. Restrângerea legislaţiei doar la nivelul legilor formale nu face posibilă funcţionarea statului de drept într-o societate centralizată, căci aceasta este nevoită permanent să adapteze cadrul legislativ la multiplele situaţii noi apărute în economie.
Mill a delimitat foarte bine sfera de înţelegere a noţiunii de libertate, în înţelesul de libertate negativă. El încerca să demonstreze că nu putem vorbi despre libertate decât dacă individul îşi urmăreşte binele propriu, prin metode si mijloace proprii, bineînţeles atâta timp cât nu încearcă să lipsească pe alţii de binele lor sau să-i împiedice să-l dobândească. ÃŽn limitele impuse de statul de drept, omenirea nu are decât de câştigat lăsând pe fiecare să trăiască aşa cum crede el că e mai bine decât silind pe fiecare să trăiască aşa cum li se pare celorlalţi că ar fi mai bine.
ÃŽn concluzie, libertatea negativă este acea libertate raţional posibil a fi exprimată în cadrul unei societăţi guvernată de un stat de drept, care intervine în limitele unor reguli prestabilite numai acolo unde libertatea individuală este încălcată, si în care fiecare individ îşi exprimă propria libertate până la limita la care aceasta lezează libertatea altui individ.
Libertatea pozitivă este un concept cu un înţeles mai abstract. Stricto senso, "ea derivă din dorinţa fiecărui individ de a fi propriul stăpân". Este rezultatul egoismului spiritului uman care vrea să-si satisfacă propriul interes, fără a fi împiedicat de ceva sau cineva în acest sens. Plăcerea de a te simţi perfect stăpân în ceea ce priveşte propria-ti persoană, de a nu fi sclavul dorinţelor nimănui, de a lua decizii numai în funcţie de propriile dorinţe si nevoi, cam acesta ar fi idealul oricărui adept al libertăţii totale.
Evident că acest concept este mult mai apropiat de concepţia scolii clasice despre libertate. Smith ne spune că individul nu recurge la schimb pentru că este forţat sau din considerente morale ci pentru a-si satisface propriile nevoi. El participă la actul economic pentru că aşa a decis în mod liber si benevol si nu pentru că cineva l-ar fi obligat să facă acest lucru. Aparent întâmplător, el satisface si un interes al societăţii, fără ca o forţă exterioară să impună acest lucru. Omul doreşte să aibă conştiinţa statutului său de "fiinţă ce gândeşte, vrea si acţionează si care îşi asumă responsabilitatea propriilor alegeri, putând să le justifice pe baza propriilor concepţii si finalităţi".
Dacă aceste alegeri sunt bune sau rele pentru propria persoană, aceasta nu poate decide decât el însuşi, nimeni nu are dreptul să intervină brutal în viata individului pentru a o comanda, programa si dirija. Fiecare este îndreptăţit să acţioneze asupra propriei persoane aşa cum doreşte si cum îi dictează conştiinţa, nevoile, capriciile sau hazardul. Atâta timp cât acţiunile sale nu prejudiciază alţi membri ai societăţii, normele nu pot fi impuse.
ÃŽn cazul în care anumite fapte sau acţiuni săvârşite de către persoane responsabile nu aduc neajunsuri decât celor care le-au săvârşit, atunci nu poate fi apelată drept contraargument decât "îndatorirea către noi înşine". Se poate vorbi despre autorespect si autoevaluare, acestea însă nu sunt obligatorii din punct de vedere social, politic, economic, intervenţia societăţii pentru a-l aduce pe individ pe calea cea bună nefiind îndreptăţită în acest caz. Societatea poate să se dezică de consecinţele acţiunii respectivului, să-si deroge orice fel de responsabilitate, să-l izoleze si să-l evite, prevenindu-i totodată pe cei neavizati de comportamentul nociv al semenului lor. Asupra individului în cauză nu trebuie să se intervină coercitiv ci doar pedagogic, atrăgându-i-se atenţia asupra efectelor negative.
Kant spunea undeva că "nimeni nu mă poate sili să fiu fericit în felul său". Ca fiinţă raţională, am propriul meu sistem de valori în perimetrul căruia acţionez, propriile standarde pe care vreau să le depăşesc, propriile obiective si idealuri pe care încerc să le ating. Nu pot accepta să renunţ la ele pentru că aşa îmi cere societatea. Mă manifest aşa cum îmi sugerează propria conştiinţă si nu o forţă exterioară. Nu sunt o rotiţă într-un angrenaj, obligată să facă anumite mişcări, altfel riscând a fi înlocuită. Libertatea individuală pozitivă nu poate fi confundată cu libertatea întregului angrenaj. De fapt, aici se nasc cele mai multe conflicte între cele două aspecte ale conceptului de libertate, libertate negativă si libertate pozitivă, pentru că anumite decizii aparţinând în mod tradiţional sferei libertăţii pozitive pot să aibă efecte negative asupra celorlalţi. Pentru a fi mai explicito, oferim exemplul unui manager al unei firme, foarte bun profesionist si în consecinţă foarte valoros, care într-un moment critic pentru propria persoană ia decizia de a se retrage din funcţie. Acest lucru, aşa cum experienţa ne-o arată, va avea în mod indirect repercusiuni si asupra acţionarilor firmei respective, ale căror acţiuni la bursă vor cunoaşte o scădere bruscă, situaţia fiind percepută pe piaţă ca una de instabilitate. Acţionarii se vor simţi frustraţi si îndreptăţiţi să ceară socoteală consiliului de administraţie si managerului în cauză, cerându-i acestuia din urmă să revină asupra hotărârii.
Iată aşadar o întâmplare care duce la apariţia unor evidente contradicţii si la interferente între cele două niveluri ale libertăţii. Si iată cum: situaţia demisiei este bineînţeles reglementată de legislaţie, este prevăzută în statutul societăţii, aceasta însă nu poate împiedica apariţia unor neajunsuri atât în ceea ce priveşte libertatea pozitivă, cât si în relaţiile cu alţi membri ai societăţii, lezându-le interesele.
Evident că totul se petrece într-un cadru legal prestabilit, creat în acest sens. Pentru a-si proteja investiţiile, acţionarii fac apel la diverse metode de factură materială, psihologică, morală pentru a reuşi să revoce decizia managerului. Sunt îndreptăţiţi ei să acţioneze în acest mod, urmărindu-si propriile interese? ÃŽn deplină logică liberală, răspunsul ar fi pozitiv. Conflictul nu se naşte aici. La acest nivel totul este clar, toţi cei implicaţi, atât timp cât respectă regulile, au dreptul la propria opinie. Acţionarii au dreptul să ia decizii în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii societăţii si cum acţiunea în cauză este de natură să creeze probleme, pot să întreprindă orice acţiune legală pentru a-l determina pe respectivul manager să revină asupra propriei hotărâri. ÃŽnsă în planul deciziei acestuia apare conflictul. Interesul imediat îi cere să demisioneze. Totuşi, în spiritul ideii de libertate, trebuie să tină cont si de interesele celorlalţi. Dacă demisia sa nu ar duce la scăderea valorii acţiunilor la bursă, totul ar fi în regulă. Dar aşa cum stau lucrurile, în mecanismul luării deciziei se naşte un conflict între latura pozitivă si latura negativă.
Pentru a atinge libertatea pozitivă, trebuie să demisioneze, aşa a dedus raţional că este cel mai bine pentru persoana sa. Conform conceptului teoretic definit de Berlin, dacă nu ar proceda astfel, libertatea sa ar fi aservită ideii generale de bunăstare. Cele mai grave concesii în ceea ce priveşte valorile liberalismului sunt făcute tocmai având ca lait motiv bunăstarea colectivă. Insă dacă demisionează, va leza interesul în slujba căruia s-a angajat. Libertatea negativă, adică aceea de a nu atenta a libertatea semenilor prin acţiunile proprii, va fi si ea încălcată.
In concluzie, linia de demarcaţie între cele două tipuri de libertate, dacă există, atunci este foarte fragilă, existând cazuri în care una este negată sau anihilată de cealaltă. Găsirea acestei linii a preocupat multe minţi. Filozofi de seama lui Rousseau, Kant, Fische sau gânditori si creatori de teorie economică cum ar fi Adam Smith, David Ricardo, J.S. Mill, Fr. von Hayek , L. von Mises sau M. Friedman, pentru a menţiona doar câţiva din lunga listă ce ar putea fi enumerată în acest sens, s-au simţit derutaţi când si-au pus o asemenea problemă. A trăi liber înseamnă a te supune raţiunii proprii. Dar, dacă sunt raţional, atunci trebuie să admit că si ceilalţi vor dori să trăiască după propria voinţă. Ceea ce-mi doresc eu poate constitui obiectul dorinţei oricui. Frontiera între dorinţele mele si cele ale semenilor trebuie trasată. Raţiunea în numele căreia trăiesc îmi impune acest lucru. Cum este posibil să trasez această graniţă fără a-mi încălca propriile valori? Răspunsul este foarte simplu si nu poate veni decât din direcţie liberală: făcând apel la raţiune. "Un stat raţional (adică liber) este acel stat care va fi guvernat de legi cu care oamenii raţionali ar fi, în mod nesilit, de acord, pe care ei înşişi le-ar promulga dacă ar fi întrebaţi ce anume doresc".
Transpusă la nivel economic, această raţiune n-o are decât piaţa liberă. Prin mecanismele sale bine stabilite, într-un cadru liber concurenţial în care preţul să reflecte exact situaţia existentă la un moment dat, piaţa este cea mai elocventă exemplificare a raţionalităţii. Se ştie exact care sunt regulile, modul de reacţie al fiecăruia poate fi prevăzut, principiile după care se acţionează sunt aceleaşi pentru toţi: principiul hedonistic si interesul individual. Nimic mai simplu si totodată nimic mai eficient, totul desfăşurându-se conform principiilor declarate ale liberalismului.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Evolutia creatoare
Homo faber - Henri Bergson, Evolutia creatoare


Idee principală: diferenţa între animal şi inteligenţa la om se deosebesc prin scopul spre care tind. La inteligenţa animala aceasta este caracterizată de instinct (a se vedea exemplul din carte: maimuţă,elefant, vulpe). Inteligenţa la om INFERENŢA.
    Bergson îşi argumentează acestă idee pornind de la epocile care au caracterizat umanitatea (piatră, metal, maşina cu aburi). Invenţile sunt cele care îl caracterizează pe om: viaţa noastră gravitează în jurul lor. Observăm la Bergson o RAŢIONALITATE APLICATĂ (Bergson reduce Homo Sapiens la Homo Faber). Scopul omilui în viaţă: creare de unelte.

Henri Bergson :
    -secolul XIX-XX;
    -concepţie INTUIŢIONISTĂ-evoluţie creatoare-devenire neîntreruptă.
    -depăşeşte EMPIRISMUL şi raţionalismul.

Existenţa întru mister şi pentru revelare
- Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii -

    ÃŽl combate pe Bergson, cu toate că admite că “omul este desigur un animal înzestrat unilateral cu cea mai mare inteligenţăâ€Â?. Comparaţia om - animal. Bergson nu se distinge de universul biologic, reduce omul la funcţiile lui. ÃŽi atribue Darwin-ismul şi cnsideră că punctul de vedere al lui Bergson, prin care omul trăieşte într-un cncret şi pentru conservare, este deplasat, Blaga considerând că “omul trăieşte într-un mister şi pentru relevare.  Pentru Blaga  omul nu crează numai “necesităţile vitaleâ€Â? ci omul îşi va crea “o lume aparteâ€Â? - creaţia de cultură. Omul are destin creator  idee şi cultură.

Lucian Blaga:
    -sistem filozofic de construcţie speculativă şi metaforică, în centrul căruia se află noţiunea de mister = notă definitorie a existenţei umane.
    -apare “martele anonimâ€Â? (Marele Arhitect) - denumire metaforică a modului în care misterul apare intelectul uman.
    -Marele Anonim = cenzură TRANSCEDENTALĂ (omul care trăieşte în mister şi vrea să accedă la revelarea lui).

Demnitatea omului - Giovani Pico della Mirandola, Despre demnitatea omului.

    Apare ideea de ARHIETIP ( = ideal perfect, ceva care tinde spre perfecţiune) pentru că supremul arhitect este Dumnezeu, crează lumea după aceste arhietipuri.
    “Ceva comun, dar cu toate acestea să fie deosebitâ€Â?= omul. Omul: “te-am pus în centrul lumiiâ€Â?, aşezare renaşcentistă, umanistă. Aici se diferenţiază de Pascal, care îşi aşeaza omul la marginea universului - raport de forţe. Dumnezeu lasă omului LIBERUL ARBITRU. Spre deosebire de Bergson şi Blaga, Pico nu atribuie omului nici o trăsătură esenţială, lăsându-i liberul arbitru, îi lasă puterea de a decădea sau de a accede=bine/rău.
Caracteristic pentru Pico, este nedesăvârşirea omului pentru că nu îi dă nici o trăsătură esenţială.

Giovani Pico della Mirandola:
    -sec XV
    -renaşcentist, extraordinar de erudit
    -scrie teze (200)
    -crează o şcoală de filozofie
    -inspirat de Platon (deci de Aristotel)
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
ÃŽN CĂUTAREA FERICIRII




«  “Eu sunt minunea lumiiâ€Â?, spunea ieri trandafirul.
“Cine-ar avea curajul să-mi facă vreo durere?â€Â?
Cânta privighetoarea şi repeta zefirul:
“O zi de fericire un an de lacrimi cere.� »
(Omar Khayyãm)

    … Astfel de cuvinte rostea acum mai bine de 1000 de ani, filosoful, matematicianul şi poetul Omar Khayyãm. Şi avea dreptate… Sau poate nu… Cine poate şti? Ani de-a rândul, fericirea a reprezentat o problemă de studiu a filozofiei. Şi la ce concluzie s-a ajuns după atâta amar de timp? Ce este fericirea?
    Există mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este concepută ca o idee foarte înaltă, un ideal îndepărtat, deasupra puterilor noastre de a o dobândi; adevărata fericire nu ar fi posibilă în timpul acestei vieţi. Unul din marii înţelepţi ai Antichităţii, Solon, considera că nimeni nu este fericit cât timp trăieşte, căci oricând se pot abate asupra lui nenorocirile. Şi este adevărat că fericirile sunt atât de aproape de nenorociri şi tot atât de adevărat este şi faptul că pentru a-şi pleda cauza, fericirea trebuie să închidă în spatele unei cortine întunecate suferinţele care ne fac viaţa grea; dar dacă nu am suferi, nu am putea fi fericiţi, pentru că necunoscând durerea, cum am putea afirma că ştim ce este bucuria?… Dacă ne “eliberămâ€Â? de toate condiţiile durerii sufleteşti, pentru a nu mai suferi, ce bine ne-am făcut? Un deşert fără fântâni este mai blând pentru cei ce s-au rătăcit şi mor de sete? Nu. Iluzia Fetei Morgana îi arde şi pe ei la fel ca pe orice alt călător ce pribegeşte prin acele locuri atât de neprimitoare.
    Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu înţelegea că era de neatins, ci, mai degrabă că noi nu suntem în măsură să judecăm ce ar trebui să facă oricare om ca să fie fericit. Reţeta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o în timp; altele consideră că a fi fericit înseamnă a avea prieteni, a fi sănătos, a fi apreciat şi stimat; altele sunt fericite ştiindu-se iubite de cineva sau numai ştiind că persoana iubită există acolo undeva şi respiră acelaşi aer. Există oameni care îşi “fabricăâ€Â? un paradis numai al lor în care să se simtă fericiţi. Dar ce s-ar întâmpla dacă acest paradis ar exista undeva pe Pământ?
    La începuturile lumii a existat. Şi ce s-a întâmplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru că omul nu este făcut să locuiască în paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decât să tindă către absolut, către perfecţiune, purtându-şi povara de a şti că, în această viaţă, nu va ajunge niciodată acolo.
    Honoré de Balzac spunea că “Fericirea are nenorocirea să pară ceva absolutâ€Â?. Şi eu cred că fericirea se poate atinge cu mâna. Pentru că există concepţii despre fericire care o consideră o stare sufletească de bucurie nemărginită, de exaltare, de împăcare, de beatitudine. Şi atunci putem considera că ea se află la picioarele noastre ca o floare de câmp; nu trebuie decât să ne aplecăm ca să o culegem. Dar cum ea este înconjurată de multe alte flori, ne înşelăm asupra parfumului, asupra culorii şi întindem prea departe mâinile.
    Sunt multe momente de fericire în viaţa omului. Am putea asemăna fericirea cu nişte gingaşe balonaşe de săpun; şi fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave şi se sparg încă înainte de a-şi fi luat zborul. Viaţa noastră este însă plină de astfel de balonaşe. Nu trebuie decât să le păstrăm cu grijă, în cufărul tainic al subconştientului şi să ne gândim că şi după o mare durere, vine o mare bucurie. Există un permanent echilibru între cele două. Unii spun că nenorocirile sunt mari şi gratuite, numai fericirile sunt scurte şi costisitoare.
    A fi fericit înseamnă după unii, a iubi. Şi într-adevăr, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia după aceea.
Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atâta timp cât cel care iubeşte nu confundă dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, în ultimă instanţă aduce suferinţele cele mai cumplite. Căci, împotriva opiniei comune atâtor oameni, nu dragostea te face să suferi, ci instinctul de proprietate care este contrarul dragostei. Există persoane care spun că fericirea este o floare rară. Şi aşa este. Dar nu pentru că ea ar fi unică în lume, ci pentru că depinde de fiecare din noi cum ştie s-o culeagă. Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumpărate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie să te apleci ca să le culegi.
    Concepţii despre fericire ne spun că a obţine ceea ce ne dorim înseamnă să fim fericiţi. Şi să presupunem că cineva reuşeşte să obţină ceea ce cu greu a încercat. Şi acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate şi să nu fie. Şi atunci unde e fericirea? Ea a constat în strădania de a obţine.
    Concepţiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care îl atribuim celorlalţi în dobândirea propriei fericiri. ÃŽntr-una din piesele sale de teatru, Jean Paul Sartre folosea o expresie şocantă: “infernul sunt ceilalţiâ€Â?, şi, desigur, fiecare din noi poate fi la rându-i “celălaltâ€Â?. Cum putem să găsim fericirea într-o lume în care realizarea propriilor dorinţe depinde de ceea ce doresc şi fac semenii noştri? De multe ori, dorinţele a doi oameni intră în conflict şi ca urmare, fiecare încearcă să împiedice realizarea dorinţei celuilalt. Nimeni nu renunţă fără să lupte la fericire.  Concluzia filozofiei a fost că nu există fericire solidară.
    Dar nu trebuie ignorat faptul că ai nevoie de ceilalţi pentru a fi fericit. Un organism care este desprins de prezent moare; la fel şi un om desprins de societate, de semeni, se poate pierde pe sine, aşa cum a păţit şi Iona, personajul lui Marin Sorescu, care de atâta singurătate, şi-a pierdut până şi ecoul.
    Şi până la urmă, unde putem găsi fericirea? Noi presupunem că această căutare are sens şi nu este “vânare de vântâ€Â?. Sigmund Freud proclamă intangibilitatea  fericirii: întreaga noastră viaţă, argumentează el, stă sub semnul principiului plăcerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procură decât plăcere de scurtă durată; de aceea, fericirea – ca stare permanentă ori ca idea, atins – nu este posibilă.
    Dar Epictet vine să contrazică acest lucru. El spune că omul fericit este acela care trăieşte în armonie cu lucrurile sau îşi acceptă în întregime destinul.
    Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar că ea este ceea ce percepe  şi ce simte fiecare. Ea este una din marile întrebări ale umanităţii şi va mai rămâne încă unul din misterele existenţei noastre:
« Sunt clipe când îmi pare că tot ce-a trebuit
Să aflu despre lume, de mult am desluşit.
Dar stelele mă mustră tăcut din patru zări:
“N-ai dezlegat nici una din marile – ntrebări.â€Â? »
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Mai avem  de  vorbit ,  si  intre  noi  si  cu  altii
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Spatiu si timp


Dintre toate ramurile filozofiei, reflectia filozofica despre spatiu si timp este cel mai strans legata de natura teoriei fizice. Printre problemele pregnant filozofice se numara urmatoarele: daca spatiul si timpul trebuie gandite drept niste lucruri reale (ca fiind, dupa cum spunea Newton (1642-1727), “locuri atat ale lor insile cat si ale tuturor celorlalte lucruriâ€Â?); daca este posibil sa existe spatiu vid si timp fara evenimente; daca modul nostru de a concepe lumea ca avand intindere spatiala si temporala dincolo de noi tine de o schema  a priori  pe care noi o impunem realitatii sau aceasta intindere a ei este o realitate in sine (Kant); daca e mai potrivit sa gandim ca timpul curge sau sa admitem ca evenimentele trecute exista in prezent; si daca asimetria dintre trecut si viitor este inviolabila logic (incat, de exemplu, o calatorie in timp este logic imposibila) sau doar contingent. Dintre problemele pe care le ridica cel mai impetuos teoria fizica fac parte urmatoarele: ce anume tine de observatie si ce de conventie atunci cand masuram intinderea spatiala si durata temporala; ce sens trebuie dat afirmatiei ca spatiul are o anumita topologie (forma) sau chiar, asa cum arata geomertia ne-euclediana, ca are o marime finita; care sunt implicatiile celor doua teorii ale relativitatii pentru relatia dintre spatiu si timp?
Principala opozitie este aceea dintre exponentii teoriilor absolute si cei ai teoriilor relationale. Absolutismul ia in serios metafora newtoniana a recipientului. El priveste spatiul si timpul drept niste lucruri reale, drept recipiente de o intindere si respectiv durata infinite in care intreaga succesiune a evenimentelor naturale din lume are o pozitie determinata (pozitie ce ar fi putut foarte bine sa fie alta, daca tot procesul ar fi inceput mai devreme sau in alt loc). Tot asa, lucrurile pot fi realmente in repaus sau in miscare, starea lor nefiind definita doar de relatiile lor cu alte obiecte schimbatoare. Prima pozitie radical relationista a fost formulata de Leibnitz(1646-1716): metafizica sa nu admite spatiul absolut, in parte pentru ca realitatea – fiind formata din entitati spirituale fara intindere – nu e de fel spatiala. In mod similar la Kant(1724-1804), interpretarea experientei noastre ca fiind experienta unei lumi spatial intinse este un act al mintii: lucrurile in sine nu au proprietati spatiale. Relationistii  mai  putin intransigenti   incearca sa pastreze realitatea spatiului (sau a timpului) interpretand Propozitiile despre ele ca nefiind decat asertiuni despre relatii dintre obisnuitele lucruri materiale: recipientul nu e logic distinct de lucrurile pe care sa spune ca le contine. Obstacolul evident este aici acela ca relatiile in cauza sunt sui generis – spatiale si temporale – incat nu e clar ce se castiga gandind asa. Unul din punctele de mare interes in aceasta disputa este problema kantiana a corpurilor omomorfe incongruente: daca ne imaginam un univers care cuprinde o mana si nimic altceva, aceasta va fi in mod necesar o mana stanga, fie o mana dreapta (ele neputand fi suprapuse una peste alta), chiar daca toate relatiile dintre lucruri, de exemplu dintre podul palmei si aratator, ar fi in ambele cazuri aceleas.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Aplicarea geometriei la spatiu a devenit problematica atunci cand s-a observat ca spatiul matematic putea fi privit ca fiind nu de natura cutiei infinite di geometria euclidiana, ci finit si sferic sau, de exemplu, toroidal. Suntem noi cu adevarat capabili sa intelegem atare sugestii? Sau acestea sunt sortite sa ramana niste formalisme pastrate doar in virtutea deciziei de a lua ceva ce este in realitate curb (traectoria unei raze luminoase sau directia gortei gravitationale) drept standardul nostru pentru linia dreapta? Demonstratia clasica a faptului ca spatiul ne-euclidian  poate fi conceput in mod inteligibil a dat-o Hans Reichenbach (1891-1953), care insista totodata  asupra elementului de conventie pe care-l implica in ultima instanta alegerea unei geometrii cu ajutorul careia sa interpretam regularitatile din observatii. Sub acest din urma aspect, el urmeaza traditia conventionalista a lui Poincare, care a sustinut aceeasi teza pentru timp: “Timpul trebuie definit in asa fel incat ecuatiile mecanicii sa fie cat mai simple cu putintaâ€Â?. Egalitatea dintre doua intervale temporale nu este intrinseca, ci relativa la ceasornicul ales pentru definirea (nu masurarea) duratei regulate.
Aceste framantari legate de  masurarea duratei au culminat cu opera lui Einstein. Din punct de vedere filizofic, schimbarea fundamentala de perspectiva adusa de teoria relativitatii consta in ideea ca o judecata privind simultaneitatea a doua evenimente nu corespunde unei realitati fizice unice. Lucrurile ar sta asa numai daca ar fi posibila sincronizarea intre ceasornice separate spatial, ceea ce insa nu se poate realiza decat facand anumite supozitii despre viteza luminii. Iar o data facute aceste supozitii, evenimente simultane relativ la un observator nu mai sunt simultane relativ la unul aflat in miscare fata de primul. Aceasta consecinta este evident consonanta cu traditia idealista care vede in timp o ordonare impusa subiectiv. Implicatiile exacte ale operei lui Einstein insa sunt si azi controversate, mai ales dat fiind ca in teoria generala a relativitatii geometria spatiului si timpului pare a juca rolul unui fapt real, cu proprietati explicative.
Probabil ca dintre problemele pur filozofice ale timpului, cea mai deconcertanta este cea a “treceriiâ€Â?. Este aproape inevitabil sa gandim fie ca timpul curge, fie ca noi calatorim in el. Acest mod de a pune problema pare sa implice ca el ar putea sa curga mai repede sau mai incet – dar atunci, in raport cu ce? Aceasta problema reclama o intelegere deplina a asimetriei dintre trecut si viitor, asimetrie numita uneori sageata timpului. In secolul nostru s-au facut incercari – de exemplu, de catre Reichenbach si Adolf Grunbaun (1923-  ) – de formulare a unor teorii in care asimetria apare dependenta de relatii cauzale asimetrice dintre evenimente, ceea ce echivaleaza cu o inversare a ideii mai naturale ca relatiile cauzale sunt ele insele supuse unei ordini temporale independente.
Se defineste de asemenea si spatiul absolut – spatiul privit ca o entitate in care sa afla cuprinse corpurile si care are ea insasi proprietati reale, precum forma si intinderea. Aceasta conceptie a fost sustinuta de Newton, dar respinsa de Leibniz si de majoritatea filozofilor de mai tarziu.
Prima parte a  teoriei relativitatii, formulata de Einstein, relativitatea speciala, se refera la sistemele neaccelerate si are imense implicatii filozofice, atat prin bulversarea radicala a notiunilor clasice de timp si miscare, cat si, mai specific, prin impactul pe care il are asupra conceptului de simultaneitate.
Potrivit mecanicii newtoniene, unui observator care se deplaseaza cu un corp A avand viteza vA , un corp B care se deplaseaza cu viteza vB , ii va aparea ca deplasandu-se cu viteza vAB = vA – vB . Acest punct de vedere despre vitezele relative,
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
simplu si aparent concordant cu simtul comun, a fost pus in dificultate de experimentul din 1887, al lui  Michelson si Morley, care nu a inregistrat nici o diferenta intre viteza luminii masurata in directia rotatiei Pamantului si cea perpendiculara pe aceasta directie.
Solutia data de Einstein acestui paradox are la baza intelegerea faptului ca viteza luminii joaca un rol dominant in viziunea noastra despre Univers. Mai precis, ca ea este absoluta in secsul de a nu fi relativa la nimic, in particular la viteza celui ce masoara.
Ecuatia newtoniana simpla de combinare a vitezelor este privita, in teoria lui Einstein, ca fiind doar o aproximatie – valabila penrtu viteze ce sunt mici in comparatie cu viteza luminii. Relatia relativista este vAB = (vA – vB)[1 – (vAvB / c2)]-1 ,unde c este viteza luminii. Aceasta ecuatie poate fi folosita pentru stabilirea relatiei foarte simple dintre masa (m) si energie (E): E = mc2 .Convertirea, care arer loc in bomba atomica, a masei in energie conform acestei legi a fost prima aplicatie practica a teoriei relativitatii restranse.
Implicatiile filozofice ale solutiei einsteiniene tin de impactul asupra modului nostru de a intelege natura spatiului si timpului. Unui astronom de pe Pamant, un eveniment din observatorul lui se poate sa-i apara a fi simultan cu un eveniment, observat de el prin telescop, de pe Jupiter. Doua dintre consecintele relativitatii restranse sunt insa ca informatia nu se poate propaga cu o viteza mai mare decat aceea a luminii si ca viteza luminii este aceeasi pentru toate sistemele de referinta. Ca atare, evenimentul din observator trebuie sa se fi produs cu 35 de minute dupa cel de pe Jupiter (acesta fiind timpul in care lumina parcurge cei 630 de milioane de kilometri intre Jupiter si Pamant). In schimb, unui observator de pe Jupiter, evenimentul de pe Jupiter i-ar fi aparut ca producandu-se cu 35 de minute inaintea celui de pe Pamant. Implicatiile acestei situatii pentru ordinea temporala si pentru cauzalitate i-au preocupat intens, de-a lungul deceniilor scurse de la 1905, pe fizicieni si filozofi deopotriva.
Partea a doua a teoriei lui Einstein (1915), relativitatea generala, se ocupa de miscarea relativa intre sisteme accelerate. Ea produce noi modificari ample ale conceptelor noastre de spatiu si timp, tratandu-le ca pe un continuum ne-euclidian, “curbat� de prezenta materiei in asa fel incat gravitatia apare drept o consecinta a gemetriei Universului.
Spatiul si timpul sunt concepte ce fac parte din modelele pe care le construim in vederea reprezentarii lumii reale. Nu toate conceptele au insa corespondente
in realitate: atomii probabil ca au, flogisticul1 in mod sigur nu. Relativitatea ne-a impus sa ne modificam conceptele de spatiu si de timp, iar o data cu acestea, si modelul de realitate pe care ni-l construisem; ea ne-a impus si reconsiderarea unora dintre conceptele de baza ale epistemologiei2 insesi.



Bibliografie:
·    Antony Flew, Dictionar de filozofie si logica, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996



-Cea mai buna inspiratie…
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Libertate si responsabilitate


·    Ce  este libertatea?       
                                       

“Libertatea înseamnă răspundere, de aceea majoritatea oamenilor se tem de ea.â€Â?
George Bernard Shaw

·    Ce este responsabilitatea?


“Responsabilitatea este preţul măreţiei.â€Â?
Winston Churchill


Despre libertate si responsabilitate se spun multe si fiecare intelege diferit aceste doua concepte. Mari filosofi ai lumii au dezbatut aceste teme si fiecare a ajuns la o concluzie personala,asemanatoare sau diferita de cea a celorlalti. Intelegerea si perceperea acertor concepte depinde de fiecare persana in parte. De exemplu un adolescent care la aceasta varsta  traieste viata cu intensitate are parerea ca are dreptul sa realizeze orice doreste si ca i se cuvine marea si pamantul .  El tinde sa uite ca traieste intr-o comunitate si ca pe langa libertate are responsabilitatea de a atinge un scop fara sa dauneze sau sa afecteze negativ viata celor din jur.  Incet,incet realizeaza ca libertatea de care aude in fiecare zi este o libertate limitata deoarece vine cu responsabilitatea de a  face mereu bine si de a nu afecta in rau viata oamenilor ce te inconjoara. Daca suntem putin ironici si ne gandim la modul in care un infractor vede libertatea ne dam intradevar seama ca fiecare persoana are o idee diferita despre acest concept complex.

Parerea mea este ca  libertatea se refera la posibilitatea de a alege asupra propriei vieti insa  cu anumite limite. Nu este asa? Avem puterea de a alege din ce ni se ofera,avem datoria totodata de a nu ingradi libertatea celorlalti. Libertate absoluta nu exista deoarece daca oricine ar fi liber sa faca orice atunci fara voia sa ar lua dreptul la libertate altcuiva. Daca ne
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
gandim putin la regimurile politice existente de-a lungul anilor vedem ca am asistat si inca asistam la incalcari ale dreptului la libertate a polpulatii intregi. Un exemplu elocvent in acesta privinta este existenta sclaviei,apoi existenta unor popoare aflate sub suzeranitatea altora ,ce reprezinta tot o forma de sclavie. Tot o incalcare al acestui drept  este si discriminarea sau abuzurile in familie.

Mari filosofi ai lumii spuneau despre libertate si responsabilitate asa:
·    Llibertatea umană constă într-o acţiune voluntară, clarvăzătoare, inventivă şi creatoare, care călăuzită de propriile-i lumini şi izvorâtă din focul actului însuşi , se străduieşte să depăşească, să răstoarne şi să sfărâme toate obstacolele şi să modifice, să întreacă şi să creeze din nou, toate situaţiile .G. Guruitch
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
·    Libertatea nu este numai ocazia de a face aşa cum doreşti; nu este numai ocazia de a alege dintre mai multe alternative. Libertatea este, înainte de toate, şansa de a formula toate alegerile disponibile, de a le discuta - şi apoi, ocazia de a alege.C. Wright Mills
·    Libertatea nu este doar un drept, ea este o sarcină permanentă, un proces de durată.
Kurt Biedenkopf
·    Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.Jean-Jacques Rousseau
·    Libertatea înseamnă să fim responsabili pentru noi înşine. Friedrich Nietzsche
·    Libertatea este posibilitatea de a avea îndoieli, posibilitatea de a face o greşeală, posibilitatea de a căuta şi experimenta, posibilitatea de a spune “Nuâ€Â? oricărei autorităţi - literare, artistice, filozofice, religioase, sociale şi chiar politice.Ignazio Silone
·    Libertatea nu este dreptul de a face ceea ce vrem, ci ceea ce se cuvine.Abraham Lincoln
·    Libertatea înseamnă a fi ceea ce vrei din ceea ce poţi.Rivarol
·    Libertatea este necesitatea înţeleasă.G.V. Plehanov
·    Libertatea constă în a ne domina pe noi înşine şi în a domina natura exterioară, dominare întemeiată pe cunoaşterea necesităţilor naturii.Friedrich Engels
·    Libertatea nu este un drept, ci o obligaţie.N.A. BerdiaevAmbrose Bierce
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Parerea despre libertate este influentata de mediul in care traim si de toate experientele anterioare. E posibil ca primul lucru pe care-l vedem, mirosim, auzim, sa influenteze in mod decisiv evolutia noastra ulterioara. Se spune ca un om informat e un om liber. Nu cred. Cred ca e mai putin liber decat cel neinformat pentru ca  orice informatie e asimilata ,vrem-nu vrem, si cu urma modului in care a fost prezentata. Nu exista informatie pura. De aceea, ma-ntreb in ce masura suntem dependenti de modul in care am primit o informatie. Cata libertate ne ramane in a stabili exact ceea ce credem, ceea ce stim,ceea ce vrem? Oare un om caruia i s-ar "servi" doar informatie pura, fara "resturile" valorice - bun-rau - ar fi capabil sa ia o decizie? Nu cumva libertatea aceasta absoluta ar conduce, de fapt, la un blocaj?

Libertatea le da oamenilor un sentiment de putere. Au putere asupra lor! Au senzatia ca sunt mai autentici in momentul in care se bucura de libertate. De aceea, de multe ori, dorinta de libertate nu vine dintr-o necesitate profunda de a face ceva neingaduit de ceilalti, ci ca o revolta, pur si simplu, impotriva cenzurii,ca  o metoda de afirmare a  independentei.
Oamenii care se simt liberi se simt si diferiti, nu? Dar, de cele mai multe ori, disparitia cenzurii externe duce la constientizarea ,sau  manifestarea cu putere, a celei interne. Regulile acestei cenzuri sunt stabilite tot pe baza informatiilor asimilate in timp si, evident, a experientelor de viata. Dar si acestea au fost transformate in informatii depozitate in diferitele straturi ale structurii noastre, cu ajutorul mecanismelor noastre de gandire, dependente de informatiile asimilate anterior. E un cerc vicios. Si-atunci, suntem noi liberi cu adevarat?

Cred ca oamenii nu vor sa fie liberi, de fapt. Atunci cand se trezesc fata in fata cu viata, de cele mai multe ori ostila si misterioasa, isi inventeaza singuri repere intre care sa se simta in siguranta si pe care le transfera celorlalti in timpul interactiunii cu ei. Cred ca oamenilor le este  mai frica de a fi pusi in situatia de a alege decat de a accepta o varianta sau alta, in functie de conjunctura constrangatoare exterioara. Cu cat sunt mai multe variantele de raspuns, cu atat oamenii pierd mai mult timp in a alege una si cu atat sunt mai speriati de faptul ca s-ar putea sa fi gresit in alegerea facuta. Si-atunci, atunci cand nu exista constrangere exterioara, isi construiesc una interioara pentru a le fi mult mai usor in a alege. Asta ne
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
scuteste de multe blocaje psihice si emotionale, ne ajuta sa mergem inainte si sa nu inghetam in fata unei probleme a carei solutii trebuie aleasa. Dar suntem noi liberi, cu adevarat, atunci cand luam decizia? Sau suntem, de fapt, dependenti de frica noastra de a fi liberi?

Asadar nu exista libertate totala, decat in cazul in care ai putea sa te dezvolti intr-un mediu complet lipsit de clisee si in care informatia sa-ti fie disponibila in totalitate, in stare pura si in mod instantaneu.In cele din urma, fiecare se simte liber intr-o masura mai mare sau mai mica, si la un moment dat sau altul. Nu poti lupta pentru libertatea altuia,doar pentru a ta,pentru ca libertatea e un sentiment ce vine din interior.

In ceea ce priveste libertatile specifice, luand ca exemplu libertatea de expresie, am putea spune ca Romania este in continuare, la acest nivel o “inchisoareâ€Â?. E adevarat ca nu se mai practica metodele trecute atat de violente de reducere la tacere a persoanelor incomode, dar asta nu inseamna ca toate sunt bune si frumoase. Oamenii  stiu foarte bine ce inseamna cenzura sau autocenzura.

Consider ca  pentru noi toti libertatea ar trebui sa reprezinte un drept fundamental si in acelasi timp sa fim mereu constienti ca odata cu ea vine si obligatia de a nu ingradi libertatea altora.Ar trebui sa lasam frica la o parte si sa ne exercitam acest drept cu responsabilitatea necesara.


“ Libertatea este facultatea de a face pentru fericirea proprie tot ce nu strică fericirea asociaţilor.â€Â?
                             P. D'Holbach
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Structura si dinamica psihicului uman ni se dezvaluie din trei perspective distincte: pe de o parte din doua perspective particulare, pe de alta parte dintr-o perspectiva unica. Prima consta in considerarea psihicului uman in cadrul raportului "individ uman-realitate inconjuratoare", iar a doua in cadrul raportului "individ uman-societate"; impreuna ele dau o perspectiva integrala.

In cadrul raportului "individ uman-realitate inconjuratoare" psihicul ne apare ca activitate psihica, caz in care avem de-a face cu structura si dinamica activitatii psihice.In cadrul rapotului "individ uman-societate", psihicul ne apare ca sistem de insusiri psihice ale individului ca fiinta sociala. In cazul primului raport, individul uman ne apare ca individ singular, iar psihicul ca apartinand pur si simplu individului uman.

In cadrul activitatii psihice distingem doua categorii: 1.procesele psihice;2. insusirile psihice.

Procesele psihice sunt interactiuni proprii raportului dintre individ si realitatea inconjuratoare.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Procesele psihice sunt impartite in trei categorii: # procese psihice cognitive (de cunoastere), # procese psihice afective, # procese psihice reglative (involuntare si voluntare).

Din categoria proceselor psihice cognitive fac parte senzatiile, perceptiile, reprezentarea, imaginatia si gandirea. Toate aceste procese psihice formeaza intelectul.

Procesul psihic cognitiv superior (intelectual) prin intermediul operatiilor de analiza si sinteza, abstractizare si generalizare obtine produse sub forma ideilor, conceptelor si rationamentelor se numeste gandire.

Cognitia este termenul folosit de psihologi pentru a descrie gandirea, modul in care acumulam si manipulam cunostintele. Psihologii cognitivisti studiaza gandirea, felul in care oamenii invata, organizeaza cunostintele, rezolva problemele.

Psihologii intr-un mod mai larg, definesc gandirea ca fiind manipularea reprezentarilor mentale ale informatiilor. Manipularea se refera in general la orice transformare, combinare sau modificare a prezentarilor mentale. Reprezentarile mentale pot lua forma cuvintelor, a sunetelor a imaginilor vizuale, a actiunilor. Informatia se refera la semnificatia sau sensul acordat modificarilor energiei din mediul inconjurator.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Rezultatele proceselor psihice prin care se realizeaza reflectarea doirecta, nemijlocita a realitatii obiective au caracter intuitiv; ele sunt desemnate prin termenul generic de imagine psihica. Produsul psihic intuitiv are ca obiect fie o insusire izolata a entitatii, fie insusirile globale ale acesteia. Produsul psihic intuitiv este de doua categorii. Exista produs psihic intuitiv prin care lucrul este redat in conditii in care reflectarea este realizata in cadrul unui raportnu numai direct, nemijlocit dintre subiect si lucru, ci si actual, semnalul care a fost emis de lucru fiind actualmente in contact cu receptorii. Exista, insa, produs psihic intuitiv prin care lucrul, desi este redat in conditiile in care reflectarea este realizata in cadrul unui raport direct, nemijlocit dintre subiect si lucru, acest raport, nu mai este efectiv prezent, ci dimpotriva, este un raport care in mod efectiv a avut loc doar in trecut
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Reprezentarea este reproducerea actuala a unei imagini psihice din trecut. Deci, reflectarea prezenta prin care se ajunge la produse psihice intuitive se face in conditiile in care raportul direct, nemijlocit dintre subiect si lucru este fie un raport actual,fie un raport realizat in trecut.Reprezentarea este un proces psihic intuitiv ce se instituie prin acea reflectare ce se realizeaza in conditiile in care raportul direct, nemijlocit dintre subiect si lucru este un raport din trecut.

Realitatea obiectiva are in structura sa, pe de o parte, entitatea, iar pe de alta parte, relatia. Relatia exista intr-un lucru si alt lucru, dar exista si intre o insusire a lucrului si acel lucru. Exista relatii constitutiv-interne ale lucrului, dar si relatii externe. Relatiile externe se afla in prelungirea relatiilor interne. Entitatea si relatia constituie diversitatea in unitate a lumii,a realitatii obiective. Reprezentarea reda preponderent entitatea. Ideea, insa, reda preponderat relatia; mai bine spus reda tocmai aceasta diversitate in unitatea lumii.

Ideea nu consta pur si simplu din raportarea unei imagini psihice la o alta imagine psihica, ci consta din insasi explicitarea imaginii psihice. Cu alte cuvinte, ideea consta din scoaterea unui raport din starea lui latenta, implicita, in care subzista in cadrul imaginii psihice si trecerea lui in stare pe deplin manifesta, explicita. Aceasta trecere constituie instituirea insasi a conceptului. Conceptul este structura unei idei complexe. Structura ideii complexe reprezinta sensul cuvantului.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Operatiile gandirii. Gandirea duce la rezultatul sau specific, la idee, in mod treptat. Exista o succesiune de secvente ale procesului psihic de gandire. Ideea este elaborata ca urmare a rezultatului fiecarei secvente in parte. O secventa a procesului de gandire pleaca de la rezultatul secventei nemijlocit anterioare si este continuata pe o alta secventa care, la randul ei, pleaca de la rezultatul deja existent al secventei pe care o continua. Rezultatul unei secvente a procesului de gandire este idee, dar, totusi, ea este idee in curs de elaborare. Doar rezultatul ultimei secvente este ideea pe deplin constituita. Secventele procesului de gandire in totalitatea lor redau relatia existenta in realitate.

Cand spunem ca obiectul reflectoriu al procesului de gandire il constituie relatia, avem in vedere, desigur, relatia in complexitatea ei, relatia de la forma sa cea mai simpla, aceea dintre doi termeni, pana la forme din ce in ce mai complexe, acelea in structura carora nu numai ca intra mai multi termeni, ci si ca termenii ei constituie, fiecere, cate o parte care este ea insasi o structura interna de relatii. Ideea reda relatia complexa, dar o reda de asa natura incat reda entitatea asa cum exista ea prin aceasta relatie complexa.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Exista idee simpla si idee complexa. Ideea complexa , careia in stiinta logicii ii corespund rationamentul si demersul logic, iar in lingvistica fraza si textul, constituie conceptul. O secventa a procesului de gandire reprezinta o operatie a gandirii. Evident exista atateaoperatii ale gandirii cate secvente ale procesului de gandire exista. Avandu-se in vedere procesul de gandire asa cum se realizeaza el pana la elaborarea unui concept, au fost determinate sase asemenea secvente.Operatiile de gamdire sunt denumite operatii principale, tocmai ca s-a avut in vedere procesul de gandire prin care este elaborat conceptul.

Operatiile principale ale gandirii sunt: analiza, sinteza, comparatia, generalizarea, abstractizarea si concretizarea.

Analiza este operatia de desfacere mentala a obiectului in partile lui componente. Analiza incepe ca activitate practica de descompunere a obiectului real si ajunge a se realiza doar pe plan mental.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Sinteza este operatia opusa analizei; consta in unirea in plan mental a partilor astfel incat rezulta intregul. Sinteza poate sa se realizeze si in planul actiunii practice.

Comparatia este operatia care consta din stabilirea deosebirilor si asemanarilor dintr-un obiect si alte obiecte. Si comparatia se poate face si pe plan real cat si pe plan mental.

Generalizarea este operatia prin care se desprind insusirile comune ale obiectului si ale altor obiecte, din cadrul unei anumite clase de obiecte.

Abstractizarea este operatia prin care se lasa la o parte insusirile particulare, individuale ale obiectulelor, astfel incat sa poata fi retinute doar insusirile desprinse prin operatia de generalizare.Prin operatia de abstractizare se se ajunge sa se retina in plan mental doar insusirea comuna. In felul acesta, insusirea comuna devine ea insasi o entitate, una dincolo de lucru, una care ii ia locul fiecarei entitati reale.

Concretizarea este operatia prin care pe baza insusirilor abstracte ale obiectelor se procedeaza la reconstituirea mentala a concretului. Daca prin operatia de sinteza se ajunge la un concret mental preponderent abstract. Concretul ca rezultat al operatiei de concretizare este un concret logic: un concret rezultat in principal din asamblarea insusirilor abstracte. Concretul ca rezultat al operatiei de sinteza este bogat in detalii, pe cand concretul logic este sarac in detalii si bogat in insusiri generale. Concretul ca rezultat al operatiei de sinteza reda obiectul ca entitate singulara, pe cand concretul logic reda obiectul cel putin ca obiect tipic, iar la limita specifica, propriu-zisa, ca obiect categorial, ca obiect prin care sunt scoase in evidenta insusirile comune, generale si universale, ale unei anumite clase de obiecte. Concretul logic este obiectul mental categorial; el este forma specifica sub care exista conceptul.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Intelegerea. Procesul de gandire este un proces de intelegere. Spunand intelegere avem in vedere surprinderea legaturilor dintre partile componente ale unui obiect, dintre insusirile obiectului si obiectul luat ca intreg, dintre obiect si alte obiecte.

Intelegerea este mult mai evoluata in cadrul reprezentarii. Numai gandirea, cu ajutorul conceptului, cu ajutorul cuvantului cu sens, poate sa expliciteze, sa amplifice si sa comleteze legaturile redate prin structura perceptiei si a reprezentarii cu imagini psihice. Numai astfel se produce intelegerea completa, adevarata. ,, Fenomenul intelegerii, scrie Paul Popescu-Neveanu, este o permanenta a gandirii in actiune. De aceea ar putea fi caracterizat ca reprezentand latura functionala a intelectului uman in sensul generical codificarii conceptuale si mai ales al decodificarii referentiale. Modul de a fi al gandirii constiente este intelegerea.Cu aceasta relevam si faptul ca intelegerea este acea modalitate a gandirii care este, cu necesitate, constienta. In fapt, intelegerea se inscrie, la nivel general, ca o trasatura sau o functie a constiintei. Intelegerea este modul de realizare a oricarui act de constientizare. Conditiile ei sunt verbalizarea si conceptualizarea….."

Gandirea ca activitate de rezolvare a problemelor. Intelegerea se manifesta din plin in ceea ce se numeste activitate problematica. Este vorba, pe de o parte, de intelegerea prin care se pun datele realitatii in problema, iar pe de alta parte, de intelegerea prin care se gaseste solutia problemei deja formulata.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Pentru a putea spune ca exista o problema, trebuie sa identificam toate cele trei elemente ale sale:1) starea initiala, punct de plecare; 2) scopul problemei sau starea finala; 3) actiuni sau operatii ce ne conduc de la starea initiala la cea finala.

Cunoasterea elementelor ce alcatuiesc o problema ne permite sa clasificam problema si sa ne ajustam solutiile in consecinta. In general, problemele pot fi impartite in : bine definite si probleme slab definite.

Pornind insa de la operatiile prin care se pot solutiona problemele, acestea pot fi clasifica astfel:

1. probleme de rearanjare a elementelor- solicitarea este de a reordona elementele problemei astfel incat sa indeplineasca un anumit criteriu. In general, la aceste probleme sunt posibile diverse aranjamente ale elementelor, dar numai unul dintre ele indeplineste criteriul solicitet.

2. probleme de structurare a elementelor- in acest caz trebuie identificata relatia dintreelementele problemei si sa se construiasca o noua structura, un element nou.

3.probleme de transformare -solicita interventii astfel incat prin modificari succesiveale starii initiale, sa se ajunga in starea finala, cea solicitata.

O problema apare atunci cand o persoana isi propune sa atinga un scop sau sa reactioneze intr-o situatie si nu are pentru aceasta un raspuns dinainte pregatit.
pus acum 20 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la