E=mc2
Forum de discutii libere Subiecte din Stiinta - Filosofie-Religie Prezentari de subiecte tangentiale Paranormal - Astrologie - Minuni geografice Sfaturi practice Meditatii online pentru bacalaureat 		Lista Forumurilor Pe Tematici
E=mc2 | Inregistrare | Login

POZE E=MC2

Nu sunteti logat. 		Nou pe simpatie:
Isabela_9my
Femeie
24 ani
Constanta
cauta Barbat
32 - 48 ani
E=mc2 / Reactiile noastre De ce asa? / 15 martie Dezvoltarea relatiilor interumane-o arta Moderat de AnnMar
Autor
Mesaj Pagini: 1
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Va propun sa fim sinceri:vrem tot felul de lucruri de la ceilalti.Vrem sa aiba bunavointa si sa fie prietenosi.Vrem sa ne accepte si sa ne recunoasca valoarea.

  Omul de afaceri doreste sa castige prin intermediul celorlalti
  Sotul si sotia doresc dragoste si afectiune reciproca
  Parintele doreste sa fie ascultat
  Copilul doreste sa se simta in siguranta si sa fie iubit
  Agentul de vanzari doreste ca ceilalti sa faca achizitii si sa accepte totul neconditionat
  Seful doreste loialitate,productivitate si cooperare
  Angajatul doreste sa i se recunoasca meritele si sa se aiba incredere in ceea ce face

Orice om normal isi doreste reusita  si fericirea

V-ati gandit vreodata ca de fapt ceilalti au un rol extrem de important in orice forma de fericire de care ne bucuram?
Practic cunoastem reusita in mare masura prin intermediul relatiilor pe care le stabilim cu ceilalti.

Eu nu am teorii ideale despre felul cum ar trebui sa actioneze oamenii si nici tot felul de scamatorii si de nastrusnicii pentru a va intelege cu ceilalti fara a etala propriile voastre dorinte.Sunt simple observatii facute pe parcursul propriei vieti si ma voi folosi de metodele si tehnicile testate de Les Giblin in clinicile sale de relatii interumane adunate in cartea "Arta dezvoltarii relatiilor interumane".

Intelegerea naturii umane asa cum este ea-si nu asa cum spun teoreticienii ca ar trebui sa fie-va poate ajuta sa obtineti ceea ce doriti de la ceilalti.

Aceste metode ar putea deranja niste idei impamantenite.
Insa au un mare avantaj:Functioneaza!
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Care ar putea fi secretul unei personalitati atragatoare?

Cu totii tanjim sa fim acceptati asa cum suntem.

1.Acceptarea e o vitamina.

Dorim pe cineva cu care sa ne simtim in voie pornind de la tinuta vestimentara,a trupului si continuand cu comunicarea dorintelor noastre.
Foarte putini dintre noi suntem suficient de curajosi"pentru a fi intru totul noi insine" cand este vorba de lume in general.Dar ne place sa avem pe cineva in prezenta caruia sa fim noi insine,cineva in fata caruia ne putem permite sa fim noi insine,pentru ca ne va accepta si asa.

Genul de persoana care in permanenta critica sau gaseste tot felul de cusururi,care intotdeauna vede neajunsurile celorlalti si poate sugera de obicei si un remediu,nu va fi niciodata coplesita de multimi care vor sa-i devina prieteni.
Nu va fixati standarde rigide despre cum credeti ca ar trebui sa actioneze ceilalti.Dati-i ocazia celuilalt sa fie el insusi.Daca este putin bizar,lasati-l in pace,nu insistati sa faca tot ceea ce faceti dumneavoastra.Lasati-l sa se simta in voie in prezenta dumneavoastra.

In mod ciudat,persoanele care-i accepta pe ceilalti asa cum sunt au cea mai mare influenta in schimbarea in bine a comportamentului celorlalti.

"nimeni nu are puterea sa schimbe pe cineva,dar iubindu-l asa cum e,acestuia ii este data puterea  sa se schimbe singur."

2.Acceptarea in acelasi timp este si o sabie cu doua taisuri!

Una din tragediile societatii noastre este ca aceasta nevoie de acceptare functioneaza impotriva dar si in favoarea societatii.

Numeroasele grupuri de adolescenti denumite de ei bande si care apar pretutindeni in jurul nostru se datoreaza in mare parte si faptului ca acesti tineri nu sunt acceptati in alta parte de catre societate si,in schimb, capata o oarecare importanta si sentimentul ca cineva ii vrea atunci cand sunt inclusi ca membri ai acestor bande.

O alta tragedie este cea a omului iesit din puscarie.Simte ca s-a lecuit de dorinta de a face rau si doreste reintegrarea in societate dar dupa scurt timp realizeaza ca va fi intotdeauna un puscarias,un om marginalizat.Simte ca singurul loc unde este acceptat asa cum este el,cu bune si cu rele este tot lumea din inchisoare sau printre delincventi si fosti puscariasi.

3.Cum ne putem sprijini partenerul sa reuseasca

Nu frumusetea fizica sau modul in care necomportam incadrul relatiilor intime sunt esentiale pentru reusitele in viata desi si acestea sunt parte componenta importanta ale unei relatii armonioase ci increderea  fara limite pe care o oferim partenerilor nostri.

Un om care ajunge acasa si este primit cu cicaleli si reprosuri este foarte usor secatuit de puteri.Permanenta nemultimire a partenerei/partenerului I se va transmite si se va adauga indoielii de sine.Din acel moment pierderea increderii de sine se declanseaza liber.

O sotie/sot care isi accepta partenerul nu numai ca ii da o doza de incredere,dar il/o face mai usor de abordat de catre ceilalti.Prin faptul ca ea/el il/o accepta, il/o ajuta sa se placa mai mult.Cineva care cicaleste  permanent va obtine exact contrariul a ceea ce doreste si in plus o doza mai mare de iritare si nemultumire din partea partenerului.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Dezvoltarea psihică a adolescentului

    Planul psihic suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Este vorba de acele transformări care vor conduce treptat la cristalizarea şi stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale adolescentului.
    Deşi traseele pe care evoluează acest proces sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi mai calm sau mai năvalnic, cu devansări spectaculoase, dar şi cu întârzieri descurajante, la sfârşitul acestui proces ne vom afla în faţa prezenţei unor structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate. Acum au loc dramaticele confruntări dintre comportamentele împreunate de atitudinile copilăreşti şi cele solicitate de noile cadre sociale în care acţionează adolescentului şi cărora el trebuie să le facă faţă, dintre aspiraţiile sale măreţe şi posibilităţile încă limitate de care dispune pentru traducerea lor în fapt, din ceea ce doreşte societatea de la el şi ceea ce dă el sau poate să dea, dintre ceea ce cere el de la viaţă şi ceea ce îi poate oferi viaţa. Totodată, prefacerile psihice la care este supus sunt generate de nevoile şi trebuinţele pe care el le resimte, atât de nevoile apărute încă în pubertate, dar convertite acum sub alte forme, cât şi de noile nevoi apărute la acest nivel al dezvoltării. Nevoia de a şti a şcolarului mic, converită în nevoia de creaţie a puberului, devine şi mai acută la adolescent, luând forma creaţiei cu valoare socială, nu doar subiectivă. Nevoia de a fi afectuos se amplifică, luând la început forma unui nou egocentrism afectiv, pentru ca pe parcurs, acesta să lase locul unei "reciprocităţi" afective; are loc o senzualizare a individului, reapare agitaţia instinctuală, se instituie nevoia de a i se împărtăşi sentimentele. Nevoia de grupare se "sparge",se destramă pentru a lăsa loc nevoii de prietenii efective, nevoia unui cerc intim de prieteni. Relaţiile dintre sexe sunt foarte strânse, mai mult platonice, romantice, cu mare încărcătură de reverie şi fantezie; au loc furtuni afective, "ruperi" spectaculoase şi dramatice de prietenie.
    Nevoia de distracţie a puberului se continuă şi în adolescenţă, dar distracţiile se intelectualizează, sunt trecute prin filtrul personalităţii; alegerea distracţiilor este electivă în funcţie de propriile preferinţe. Aspectele de ordin cultural, estetic trec pe prim plan. Nevoia de independenţă şi autodeterinare a puberului se converteşte în nevoia de desăvârşire, autodepăşire, autoeducare a adolescentului care "dispune" într-o mai mare măsură de sine. Nevoia de imitaţie  a şcolarului mic convertită în nevoia de a fi personal, a puberului, suportă noi metamorfozări în adolescenţă. La început , dorinţa adolescentului de a fi unic se exacerbează mult luând forma nevoii de singularizare, de izolare, tânărul fiind preocupat şi absorbit aproape în exclusivitate de propria persoană, pentru ca spre sfârşitul adolescenţei să ia forma nevoii de a se manifesta ca personalitate, ca subiect al unei activităţi socialmente recunoscută şi utilă, valoroasă. Nevoia de a fi personalitate se manifestă adeseori prin tendinţa expresă  a adolescentului spre originalitate, cele două forme ale sale: creaţia, producerea a ceva nou, original, şi excentricitatea. Din dorinţa de a ieşi din comun, de a fi ca nimeni altul, adolescentul îşi întrece prietenii în comportamente sociale şi deviante.
    Impulsionat de aceste nevoi, adolescentul îşi elaborează instrumentarul psihic necesar satisfacerii lor. Astfel, nevoia de cunoaştere şi de creaţie poate fi satisfăcută datorită faptului că în această etapă inteligenţa generală a copilului se apropie de încheiere. Se consolidează structurile gândirii logico-formale, capacitatea de interpretare şi evaluare, de planificare, de anticipare, de predicţii, spiritul critic şi autocritic. Gustul excesiv pentru raţionament, accesul la noţiunea de lege, reactivarea curiozităţii orientală spre explicarea raţională, cauzală a fenomenelor şi relaţiilor dintre ele, vor conduce spre abordarea mai amplă, filozofică a realităţii, la apariţia atitudinilor critice faţă de valori. Ca urmare, se dezvoltă caracterul de sistem al gândirii, dar şi unele instrumente ale activităţii intelectuale (capacitatea de argumentare şi contraargumentare, de demonstrare, de elaborare a unor ipoteze etc.).
    La această vârstă se dezvoltă mult debitul verbal, fluenţa verbală, flexibilitatea verbală. Se adoptă un mod propriu de iscălitură, se elaborează algoritmi şi stereotipii verbale ce servesc în soluţionarea diferitelor situaţii (ca introduceri într-o conversaţie, ca modalităţi de încheiere a convorbirilor etc.).
    Conştientizând valoarea de influenţare a cuvântului, vorbirea devine mai nuanţată, plastică, se desfăşoară în funcţie de particularităţile situaţiilor (oficiale sau intime ).






…
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Despre limbaj si afazie


Limbajul  este un fenomen deosebit de complex care a preocupat de multă vreme pe oamenii de ştiinţă din cele mai variate domenii. Fiind prin natura sa un proces prin excelenţă psihologic, limbajul este în primul rând obiectul de cercetare al psihologiei.
    Constituind una din manifestările esenţiale ale viaţii psihice ale omului, limbajul este totodată una din trăsăturile sale caracteristice, distinctive, în raport cu celelalte vieţuitoare. Omul este singura fiinţă vorbitoare. Fără limbaj nu poate fi concepută nici existenţa omului ca fiinţă socială, nici existenţa societăţii însăşi.
    ÃŽn procesul comunicării, oamenii folosesc variate mijloace de comunicare, dintre care sunt neverbale (acţiuni concrete cu obiectele, gesturile şi mimica), iar altele verbale (sonore, grafice). Mijloacele verbale (şi în primul rând cele sonore) au dobândit un rol fundamental în comunicarea interumană. Ansamblul mijloacelor verbale de comunicare constituie fenomenul limbă care este prezent numai în societatea umană.
    Limbajul este o formă specifică de activitate umană prin care se realizează comunicarea dintre oameni. Nu orice proces de comunicare între oameni poate fi considerat limbaj în sensul propriu al cuvântului. ÃŽn accepţia sa strictă, termenul de limbaj se referă la comunicarea verbală.
    ÃŽn terminologia ştiinţifică, acest termen desemnează capacitatea cu care este înzestrată orice fiinţă umană normală, constituită de a învăţa şi de a folosi unul sau mai multe sisteme de semne verbale pentru a comunica cu semenii săi, de a-şi reprezenta lumea. ÃŽn concepţia lui Jacques Piaget (1946) fiinţa umană este înzestrată cu puternice capacităţi funcţionale ce fac posibilă emergenţa unei funcţii simbolice generale, din care limbajul nu ar fi decât un aspect.
    Limabajul este o activitate umană de comunicare prin intermediul limbii. Dar natura limbajului, respectiv a limbii, nu poate fi elucidată fără să se precizeze care este conţinutul comunicării verbale. Deşi limbajul se află în relaţii strânse cu toate procesele şi însuşirile psihice ale omului, inclusiv cu cele mai simple (senzaţiile şi percepţiile), totuşi cercetările psihologice au stabilit de multă vreme că principalul conţinut al comunicării verbale îl formează gândirea.

Tulburări ale limbajului  (afazia) oral sau scris ca urmare a unor leziuni a emisferei cerebrale dominante
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Laturizarea caracteristică anatomofuncţională rezultând din asimetria celor două emisfere cerebrale, numită şi dominnta cerebrală sau specializare emisferică deşi asimetrică a fost găsită în regini ale diencefaluilui şi mezencefalului. Punerea în legătură a unei tulburări a limbajului fără tulburarea comprehensiunii, cu o leziune care afectează la baza celei de-a treia circumvoluţiuni frontale, apoi punerea în legătură a unei  tulburări ale comprehensiunii fără tulburări circulatorii, cu o leziune către partea posterioară a primei circumvoluţiuni temporale, urma să conducă la o conceţie asociaţionostă a diferitelor forme de afazie, după un model produs de L. Lichtein (1885). Acest model, criticat sau criticabil, propune o reperare semiologică eficace şi o terminologie general acceptată.
Ariile lui Broca şi Wernicke sunt considerate sediul imaginilor motrice şi auditive ale cuvintelor; aria lui Wenicke este legată printr-un fascicol asociativ de aria lui Broca, pe care o controlează. O leziune care afectează una sau alta din cele două arii se află la originea uneia sau alteia din cele două forme cronice de afazie.
Ř    Afazia lui Broca : definită prin tulburări ale producerii limbajului (perturbări articulatorii, stereotipuri, reduceri şi chair suprimări ale discursului) caracterizată şi printr-o comprehensiune verbală prezervată sau cel puţin alterată numit iniţial afemie şi afazie motorie. ; e legată de o leziune a porţii postero-inferioare (sau bază) a celei de-a treia circumvoluţiuni frontale, numită aria lui Broca. Sediul acestei leziuni la nivelul emistefei stângă l-a condus pe P. Broca la descoperirea laterizării cerebrale, descoperire atribuită lui M. Dax.
Ř    Afazia lui Wernicke.: definită printr-o tulburare a comprehensiunii limbajului, caracterizată şi de absenţa tulburărilor articulatorii şi de prezenţa parafaziilor, chiar a unui jargozofazii, numită şi afazie senzorială; legată de o leziune a părţii posterioare a primei circumvoluţiuni temporale, numită aria lui Wernicke. Pornind de la aceste tulburări afazice, Wernicke a propus un model al funcţionării cerebrale, pe bază anatomică, sursă a tuturor interpretărilor asociaţioniste în neuropsihologie.

O leziune care afectează ambele arii se află la originea unei afazii globale, defintă prin tulburări articulatorii, şi de comprehensiune majoră; o leziune care afectează fascicolul de legătură dintre cele două arii produce o afazie de condiţie în care tulburarea de repetiţie nu se asociază cu tulburarea de comprehensiune. Fiecare dintre cele două arii trebuie legate de un centru al ideilor, ipotetic din punctul de vedere anatomic, dar necesar din punct de vedere funcţional pentru elaborarea şi comprehensiunea discursului. O leziune între acest centru şi aria lui Broca produce afazia transcorticalămotorie, marcată printr-o producţie verbală redusă, fără tulburări de repetiţii; o leziune între centru şi aria lui Wernicke produce afazia transcorticalăsenzorială, marcată printr-un discurs parafrazic, tulburări de comprehensiune fără tulburări de repetiţii. Fiecare dintre cele două arii este legată de un sistem motor-efector pentru aria lui Broca, de un sistem
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
auditiv receptor pentru aria lui Wernicke; o leziune poate afecta fiecare dintre aceste legături responsabile rerespectiv de o anarhie pură sau de o surditate verbală, fără ca vreuna să afecteze limbajul.
La acestă schemă trebuie adăugate ariile considerate ca sediu al imaginilor vizuale şi grafice ale cuvintelor care permit explicarea agrafiilor. Un asemenea model nu permite luarea în considerare a afaziilor rezultate din leziuni ale structurilor anatomice subcorticale (talamus, capsulă internă, striatum) şi numite afazii subcorticale. Ele nu pemit nici explicarea sau localizarea unei forme frecvente de afazie caracterizată  prin dificultatea de a denumi (lipsa cuvântului ) şi calificată afazie amnezică. Un asemenea tip de afazie, precum şi condiţiile de producere a tulburărilor afazice au justificat alte interpretări: modelul funcţional şi ierarhic care deosebeşte limbajul automat şi limbajul propoziţional sau voluntar; modelul global, care încearcă să izoleze o tulburare centrală, comună tuturor formelor de afazie. Totuşi este periculos ca afazia să fie considerată o singură unitate; singură acoperă de fapt diversele alteraţii care pot afecta procesele multiple aflate la originea producerii şi comprehensiunii limbajului oral şi scris.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
APORIA TRISTEŢII

Atât în calitatea de sentiment “empiricâ€Â? al vieţii, cât şi în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristeţea are o configuraţie aporetică, ceea ce înseamnă că în ambele ipostaze ea coincide cu o situaţie afectivă conflictuală. Tristeţea este o formă specifică a luptelor dintre contrarii. Fără îndoială, individul care se instalează în tristeţe ca într-un fel de concluzie afectivă a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimţi niciodată nevoia de a teoretiza pe marginea ei şi de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund şi mai general. El nu va defini niciodată tristeţea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetică, o va percepe, deci, ca o contradicţie afectivă internă, ca o insatisfacţie afectivă, ca o indispoziţie sufletească, o va percepe aşadar, ca o expresie a neîmplinirii vieţii sale sufleteşti. Omul (obişnuit), care se întristează, se întristează pentru că este contrariat în aspiraţia lui spre fericire. Tristeţea lui (tristeţea lui “empiricăâ€Â?) decurge din faptul că, în elanul său spre fericire, el întâmpină opoziţia unei forţe exterioare. Din această tensiune şi luptă între contrarii nu rezultă neapărat un vid sufletesc, un “neantâ€Â? psihic. Dacă nu va cunoaşte ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominată de sentimentul tristeţii “empiriceâ€Â? va cunoaşte, totuşi, variatul registru al regretelor şi, pentru o anumită perioadă de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism şi se va lăsa pătrunsă de perfidia otrăvită a oboselii psihice.
Tristeţea filozofică este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflecţiei, al meditaţiei, al raţiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizăm, îl raţionalizăm, îi atribuim un sens explicit.
Deci, există două feluri de tristeţe: tristeţea iraţională sau prefilozofică şi tristeţea filozofică. Lor le corespund două forme specifice ale autocunoaşterii: una dintre ele este “abstractăâ€Â? şi imprecisă, cealaltă este “concretăâ€Â? şi exactă. Autocunoaşterea abstractă ne indică faptul că sentimentul tristeţii este un sentiment totalizator al vieţii subiective, dar ea nu descifrează cauzele ascunse ale acestui fenomen; ea procedează ca şi cum cauzele respective nici nu ar exista. De asemenea, această formă a autocunoaşterii nu se referă în termeni expliciţi la conţinutul aporetic al sentimentului iraţional al vieţii. Autocunoaşterea concretă, însă, dezvăluie cauzele pentru care tristeţea poate deveni sentimentul concluziv al trăirii subiective în întregul ei, circumstanţă care îi permite, totodată, să treacă la explicitarea aporiei consubstanţiale tristeţii şi la definirea ei corectă.
Fără îndoială, autocunoaşterea concretă este precedată de autocunoaşterea abstractă. Cu alte cuvinte, reflecţia filozofică asupra tristeţii pleacă de la constatarea că în urma impactului cu existenţa apare în conştiinţa omului o
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
primă formă de “indispoziţieâ€Â?, o primă formă de nefericire – tristeţea iraţională – şi se motivează prin dorinţa de a revela cauza acestei “indispoziţiiâ€Â?, a acestei “nefericiriâ€Â?, a acestei “tristeţiâ€Â?. Ea ne dezvăluie faptul că tristeţea “originarăâ€Â? decurge din neîmplinirea aspiraţiei originare spre fericire, aspiraţie prezentă, într-o modalitate implicită, în sufletul fiecărui individ. Dar misiunea ei nu se opreşte aici. Meditaţia filozofică trece dincolo de această explicaţie oarecum tautologică, pentru a căuta cauzele mai concrete ale sentimentului de tristeţe. Ea parvine la întrebarea: de ce năzuinţa de a fi fericit în sensul absolut al cuvântului este ceva ce nu se împlineşte niciodată? ÃŽn cursul investigaţiei care urmăreşte să dea răspunsul la întrebare şi să descopere adevărul, apare, însă, un fenomen straniu: tristeţea însăşi evoluează, devenind mai profundă şi mai complexă, devenind o tristeţe “filozoficăâ€Â?. Aceasta echivalează cu a spune că degajând cauzele pentru care sentimentul fundamental al omului nu poate fi, în ultimă instanţă, decât sentimentul tristeţii, noi ajungem să transformăm tristeţea iraţională în tristeţe autoreflexivă, deci într-un sentiment conştient de motivaţiile ce-l determină să se constituie în pura lui specificitate – ca sentiment aporetic, cu alte cuvinte – şi care se percepe pe sine ca sentiment având un astfel de conţinut. Tristeţea autoreflexivă este tristeţea devenită conştientă de propria ei structură aporetică şi, prin urmare, de propria ei “ideeâ€Â?, de propriul ei sens logic şi care îşi dă seama că aceste autodezvăluiri au fost făcute posibile de un alt şir de autorevelaţii ale conştiinţei – de autorevelaţiile care au deconspirat “fiinţaâ€Â? subiectivităţii ca fiind de natură aporetică.
Prin intermediul introspecţiei (autoobservării), individul poate ajunge să-şi însuşească ideea că propria lui subiectivitate este formată dintr-o constelaţie de aporii: existenţa şi neantul, finitul şi infinitul,  timpul şi eternitatea, raţiunea şi sensibilitatea, puritatea şi impuritatea, contemplaţia şi acţiunea. Descoperirea oricăruia dintre aceste cupluri aporetice antrenează cu sine sensibilizarea acută a conştiinţei. Se poate constata, totuşi, că, privite prin prisma efectelor sensibilizatoare, configuraţiile amintite se ordonează pe o anumită scară valorică. Ideea că fiinţa noastră este terenul de confruntare între instinctul vieţii instinctul morţii acţionează mai intens asupra registrului nostru emoţional decât alte idei “subiectiveâ€Â?.
Un lucru este absolut cert: descoperirea unuia singur dintre aceste cupluri aporetice în conţinutul însuşi al subiectivităţii noastre este în măsură să producă un şoc existenţial. Descoperirea tuturor sau, altfel spus, a faptului că fiinţa subiectivităţii noastre are o structură aporetică, este în măsură să producă, însă, o adevărată avalanşă de şocuri existenţiale. Aceste şocuri amplifică intensitatea sentimentului de tristeţe şi determină conştiinţa să se încarce cu o luciditate dureroasă, care îi va permite să descifreze configuraţia aporetică a acestui sentiment. Intensitatea sentimentului de tristeţe depinde de numărul şi intensitatea “şocurilorâ€Â? amintite, iar aceste “şocuriâ€Â?, la rândul lor, depind de cuplurile aporetice pe care şi le autorevelează subiectivitatea. Devenim din ce în ce mai trişti pe măsură ce numărul şocurilor existenţiale şi al cuplurilor aporetice
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
ce le generează cresc din ce în ce mai mult. ÃŽn urma acestui crescendo al tristeţii, conştiinţa îşi pune cu toată acuitatea de care este capabilă întrebarea: ce reprezintă, totuşi, tristeţea în ea însăşi? Având în faţă suita cuplurilor aporetice şi câştigând certitudinea că determinaţiile sale sufleteşti sunt aproape întotdeauna într-o contradicţie ireconciliabilă, subiectul uman este irezistibil împins spre a-şi experimenta tristeţea ce-i acompaniază viaţa ca reprezentând expresia spirituală a imposibilităţii de a ajunge fericit în adevăratul sens al cuvântului. Concluzia filozofică pe care şi-o aproprie omul pus într-o astfel de situaţie nu poate fi decât aceea că încercarea lui de a se impregna de absoluta pozitivitate a existenţei, de a cuceri plenitudinea şi armonia interioară, de a atinge, deci, adevărata fericire, este menită eşecului. Putem spune că viaţa i se desfăşoară sub semnul fericirii ratate. Dar fericirea ratată nu este, cel puţin într-o primă aproximare, decât însăşi nefericirea. ÃŽntr-adevăr, dacă medităm puţin mai adânc asupra lucrurilor, ne dăm seama că nefericirea asimilată fericirii ratate nu poate fi echivalentul nefericirii absolute, deoarece în conţinutul ei a pătruns (fie şi numai ca o aspiraţie) sentimentul fericirii. Cine a descoperit că aspiraţia spre fericire se degradează iremediabil la contactul neîndurător cu realitatea, va descoperi, de asemenea, că nefericirea se degradează şi ea: în cele din urmă viaţa îi pune surdină şi o determină să involueze. Sufletul omenesc este astfel alcătuit, încât el tinde mereu spre diminuarea nefericirii. Una dintre modalităţile de reducere a nefericirii – probabil cea mai importantă – este aceea prin care fiinţa umană o absoarbe în sentimentul împăcării cu destinul. ÃŽn perspectiva reconcilierii cu soarta, nefericirea îşi pierde valoarea absolută pe care, altfel, omul este înclinat să i-o acorde. Dacă toate formele, procesele şi actele vieţii au o limită – aşa cum ne indică destinul – de ce n-ar avea şi nefericirea o limită? Prin reconcilierea cu destinul, noi nu am anihilat nefericirea, nu am exclus-o din viaţa conştiinţei, dar am diminuat-o considerabil, am dezactivat-o şi am transformat-o într-o realitate benignă.
Reflecţia filozofică asupra tristeţii urmăreşte, aşadar, să scoată tristeţea din implicitul aporetic al ipostazei sale iraţionale, să expliciteze şi să conceptualizeze tristeţea iraţională, să definească tristeţea în termeni aporetici sau, ceea ce este în fond unul şi acelaşi lucru, să definească aporia tristeţii în termeni limpezi, clari. Originar, tristeţea nu este altceva decât o indispoziţie sufletească, o nefericire calmă, potolită a sufletului. Originar, ea este expresia unui conflict “invizibilâ€Â? între contrarii, a unui ceva imposibil de rezolvat şi, în ultimă instanţă a unei aporii. Dar aporia tristeţii originare este o stare latentă. Mai mult, faptul acesta este relevat ulterior, de către reflecţia filozofică. Perceperea noastră iniţială, perceperea noastră “abstractăâ€Â? se mulţumeşte cu semnalarea unui sentiment al viaţii destul de confuz, destul de nelămurit: un gen de indispoziţie sau de nefericire potolită şi calmă. Numai reflecţia filozofică este capabilă să distingă în sentimentul originar al tristeţii prezenţa unei aporii latente.
pus acum 20 ani
   
mnovicov
Administrator

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
Prin meditaţia asupra substratului iraţional al tristeţii, ca şi prin compararea structurii ei cu structura aporetică a “fiinţeiâ€Â? subiectivităţii umane, noi am transformat-o în sentiment filozofic. ÃŽn această calitate, ea reverberează înspre manifestările “fiinţeiâ€Â? subiectivităţii noastre – manifestări care au ajutat-o să se constituie şi a căror expresie concluzivă este până la un anumit punct – pentru a le impregna cu propriul e conţinut, pentru a le satura cu el, pentru a le absorbi în el, pentru a le introduce aşadar în propria ei substanţă concluzivă. Desigur dacă subiectivitatea noastră este, în esenţa ei, o formă de existenţă confiscată de principiul aporiei, cum am putea noi să nu fim trişti? Dar şi reversul este  adevărat: dacă tristeţea (filozofică) este un sentiment ocazionat şi chiar secretat, într-un anumit moment de unele trăiri ale conştiinţei, cum am putea noi să-i interzicem de a se reîntoarce la ele, pentru a le infuza fiecăreia în parte propriul ei conţinut? Iată cum, de la un moment dat, viaţa sufletească a omului – înţeleasă ca o sumă de acte şi stări diverse – ajunge să fie dominată de acest sentiment al tristeţii.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Fluctuatiile atentiei si starea de vigilenta

Activitatea este forma principala a relatiei omului cu mediul ambiant, in concordanta cu motivatia. Activitatea are scopul si obiectul bine determinate; o disconcordanta intre acestea poate fi semnalul dereglarilor psihice.

Prin atentie – care este un proces, un act de selectare psihica activa – se realizeaza semnificatia, importanta si ierarhizarea unor evenimente, obiecte si fenomene care ne influenteaza existenta (acordam atentie lucrurilor care ne intereseaza si o mentinem prin scopul urmarit). 29451mze15fbo7i

Daca inteligenta este considerata o functie psihica complexa care asigura intr-o forma superioara adaptarea intre organism si mediu, atentia este un factor activ al investigarii mediului inconjurator, cu efecte favorabile asupra activitatii de cunoastere.

Atentia se impune in diverse activitati (detectarea semnalelor radar, supravegherea liniilor automate si a tablourilor de comanda in conducerea unui vehicul: avion, vapor, automobil sau nava cosmica, dar si in alte domenii de activitate.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Au fost elaborate importante studii si cercetari stiintifice pentru a fi identificati factorii care intervin in scaderea vigilentei concentratiei si in descoperirea mijloacelor ce pot intretine atentia concentrata la un nivel cat mai inalt. S-a constatat ca starile afective au un rol important in stabilirea atentiei si ca ea este un act adaptiv ce poate fi dezvoltat prin procedeul de invatare. De asemenea, interesul este tendinta de a da atentie unor obiecte persoane sau situatii de care suntem atrasi si in care gasim satisfactii. Tot el stimuleaza. Tot el stimuleaza dorinta de a continua o experienta inceputa, in timp ce aversiunea duce la abandonare si respingere.

Suportul energetic al activitatii este asigurat de un complex motivational, alcatuit din trebuinte, intentii, aspiratii, idealuri si convingeri; intr-un astfel de cadru intervin procesele psihice de autocontrol si autoreglare in raport direct cu specificul si nivelul solicitarilor. S-u analizat si fenomenele vasomotorii in timpul desfasurarii atentiei concentrate de mare intensitate si s-a constatat un nivel crescut al activitatii cerebrale (modificari respiratorii, cardiace si motorii). zb451m9215fbbo

Titchener pune aceasta problema sub forma unei intrebari: de ce cand fac efortul sa fiu atent ma incrunt, imi retin uneori respiratia, iar corpul ia o atitudine imobila?

Subliniind faptul ca atentia voluntara este rezultatul educatiei, Ribot propune ca mijloc de formare trei directii: prima, in care educatorul, profesor si parinte, se bazeaza pe sentimente (teama sau tandrete si simpatie, curiozitate, interes si atractie fata de recompensa); cea de-a doua se refera la ambitie, interes practic si datorie, iar cea de-a treia se refera la faptul ca atentia se dezvolta si se intretine prin deprinderi si exercitiu impus; de aceea, rolul muncii in dezvoltarea atentiei voluntare ca mijloc de adaptare la conditiile vietii devine o necesitate.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Cercetarile psihologice experimentale analizeaza, pe langa stabilitatea atentiei, si fenomenele de distragere, distributie si comutare a acesteia. Pentru a intelege capacitatea de mentinere a atentiei in conditii perturbatoare, excitanti colaterali (zgomot, surse de lumina, monotonie, oboseala, stari emotionale etc.), trebuie sa stim ca orice act de atentie consta in forma unei dominante prin concentrarea excitatiei intr-un anumit focar si inhibarii altor centri subdominanti. Astfel, daca in timpul desfasurarii unei activitati unilaterale, monotone, procesele mobilizatoare se sting, un excitant colateral le poate dezhiba, periodic intensificand concentrarea atentiei. De aici recomandarea psihologilor ca in anumite situatii sa nu se lucreze in liniste absoluta: o muzica in surdina melodioasa (stimulent complementar) nu stanjeneste munca, ci o favorizeaza. Dar stimulii complementari puternici sunt inhibitori si perturbatori in mentinerea atentiei, ei reduc energia activitatii dominante si determina aparitia unei noi reactii de orientare , a unei noi dominante (muzica puternica, stridenta, insotita de un text care ne antreneaza emotional distrage atentia). Gradul de distragere a atentiei depinde de motivatia, de interesul pe care il avem pentru activitatea desfasurata si de noutatea si varietatea acesteia.

Atentia concentrata poate fi mentinuta si in cazul in care activitatea este automatizata, deprinderile sunt bine consolidate sau cand suntem obisnuiti, adaptati sa lucram in prezenta unor excitanti perturbatori specifici locului de munca.

Modificarile raportului de forta intre activitatea dominanta si stimulul perturbator sunt semnificativ determinate de particularitatile tipologice individuale ale persoanei; stimulii pot crea o orientare pozitiva sau negativa, agreabila sau dezagreabila, in functie de structura personalitatii fiecaruia dintre noi. De aceea, trebuie sa cunoaste, limitele capacitatii propriei noastre structuri psihice de a ne desfasura activitatea in prezenta unor elemente perturbatoare.

In ceea ce priveste muzica – factor stimulator sau perturbator al atentiei – o ascultam, o indragim si ne refugiem in acordurile ei atat in momentele de tristete, cat si de bucurie ale imprevizibilei noastre existente.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Incredere si putere in abordarea celorlalti

Lucrurile marunte va pot da in vileag

Nu ne putem uita in craniul cuiva ca sa vedem cata incredere e inauntru.Dar increderea iese singura la ivealain lucruirle marunte,dar subtile.Chiar daca n-am analizat niciodata felul in care ajungem sa avem incredere in celalalt, cu totii incepem sa ii judecam subconstient pe ceolalti dupa aceste "semne" si "indicii" marunte care ii dau in vileag.

1.Mersul
2.Felul in care strangem mâna
3.Tonul vocii

1.Mersul
   Actiunile fizice exprima atitudinile noastre mentale.
   Cineva care umbla cu umerii lasati-greutatile sale sunt mult prea dificile pentru el.Se comporta ca si cum ar cara niste pietre de moara(probabil asa si este,numai ca ele sunt intruchiparea descurajarii si disperarii sale).Cand ceva apasa spiritul omului,invariabil apasa si trupul.
   
   Cineva care merge cu capul in jos si cu privirea in pamant,stiti imediat ca este pesimist
   
   Un timid umbla nesigur, cu pasi ezitanti,ca si cum s-ar teme sa calce increzator.

   Cel care are incredere in sine paseste indraznet.Umerii sunt dati pe spate,privirea este indreptata in sus,spre un scop pe care simte ca il poate atinge.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
2.Felul in care strangem mâna

Felul in care dam mâna ii spune celuilalt mult mai mult decat ati putea crede despre parerea pe care o avem despre noi insine.

Cel care da o mâna nesigura nu are prea multa incredere in el.
Daca incearca sa actioneze arogant si energic, asa cum o fac multi, mai ales aceia care nu au incredere in  ei,stiti bine ca nu e vorba decât despre o cacealma.
Cel care iti rupe oasele este clar ca nu are nici un pic de incredere in el.O va face ca sa impresioneze,incercand sa convinga ca e foarte increzator.
O mana ferma dar care nu rupe oasele,cu o strangere usoara,inseamna "traiesc si abordez lucrurile cu fermitate";aceasta strangere de mâna denota incredere.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
3.Tonul vocii

  De fapt,noi neexprimam prin tonul vocii mai mult decat pri orice alt mijloc.Vocea este mijlocul de comunicare cel mai dezvoltat la oameni.Vocea comunica mai mult decat idei.Ea comunica sentimente despre dumneavoastra.Inmcepeti sa va ascultati vocea.
Exprima neajutorare sau curaj?
Oare fara sa va dati seama ati inceput sa vorbiti sovaitor?
Vorbiti increzator sau mormaiti?
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Cum puteti face o impresie buna celorlalti

1.Atunci cand ii abordati pe ceilalti,dumneavoastra stabiliti tonalitatea intregii teme inca de la inceput.

2.Daca incepeti pe un ton protocolar,va fi o intalnire protocolara.
    Daca incepeti pe un ton prietenos,va fi o intalnire prieteneasca.
   Daca stabiliti datele pentru o discutie de afaceri,va fi o discutie de afaceri
   Daca incepeti pe un ton prin care va veti cere scuze,celalalt vă va obliga sa ramaneti la acest ton pâna la capat.

3. Când cunoasteti pe cineva,impresia pe care o faceti mai mult ca sigur ca va stabili tonalitatea determinanta a felului in care va va percepe pentru tot restul zilelor.

4.Altii au tendinta sa va accepte dupa cum vă evaluati singur.Daca vă socotiti un nimeni,practic ii implorati pe ceilalti sa va umileasca.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
5.Una dintre cele mai eficiente posibilitati descoperite vreodata pentru a face o impresie favorabila celuilalt este tocmai sa nu va straduiti prea tare sa faceti o impresie buna,ci sa-i dati sa inteleaga ca el va face o impresie buna.

6.Oamenii va judeca nu numai dupa parerea pe care o aveti despre dumneavoastra,ci si dupa parerea pe care o aveti despre alte lucruri:slujba,compania,chiar si concurenta

7.Opiniile negative creeaza o atmosfera negativa.Nu loviti sub centura si nu va plângeti permanent.

8.Felul in care puneti intrebarile stabileste decorul si tonalitatea raspunsului celuilalt.Nu puneti intrebari la care se raspunde cu "nu" cand doriti un raspuns afirmativ.Nu puneti intrebari care presupun niste complicatii ulterioare.De ce sa v-o cautati cu lumanarea?
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Cum puteti sa-l faceti pe celalalt sa fie instantaneu prietenos?

1.Relatiile interumane se blocheaza uneori pentru ca nimeni nu are curajul sa faca primul pas.

2.Nu asteptati un semn din partea celuilalt.Presupuneti ca el se va purta frumos si actionati ca atare.

3.Presupuneti atitudinea pe care sa o aiba celalalt.Comportati/va ca si cum v/ati astepta sa va placa.

4.Riscati si poate celalalt va fi binevoitor.Intotdeauna este un joc de noroc,dar veti castiga in 99% din cazuri,cu conditia sa mizati pe faptul ca va va fi favorabil.DFaca nu veti incerca veti avea de pierdut de fiecare data.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
5.Nu fiti nerabdator.Nu exagerati.Nu incercati cu orice chip sa placeti celulalt.Nu uitati ca exista cayuri cand poti fii prea fermecator si sa te straduiesti prea tare.
 
  6.Pur si simplu relaxati/va si socotiti ca este de la sine inteles sa placeti celorlalti.

  7.Folositi-va de farmecul zambetului dvs. ca sa incalziti atmosfera.

  8.Incepand chiar de azi,invatati sa zambiti sincer in oglinda din baie.Un zambet sincer  se cunoaste de departe.Oglinda va va spune daca zambiti sincer sau fals.De asemenea ,zambind,veti capata acest obicei si chiar o sa simtiti nevoia sa zambiti mai mult.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Cum puteti sa va dezvoltati talentul de a folosi cuvintele?

  1.Atat succesul,cat si fericirea depind in mare masura de capacitatea noastra de a ne exprima.De aceea,chiar incepand de ayi,studiati posibilitatile de a va indrepta stilul de comunicare.Continuati asa zi de zi.

  2.Exersati inceputuri de conversatie cu necunoscutii,folosind tehnica de incalzire,adica cea a intrebarilor simple sau a observatiilor de la sine intelese.

  3.Pentru a fi un maestru in arta conversatiei, nu mai incercati sa fiti perfect si nu va temeti sa fiti banal.Pepitele de aur si nestematele din conversatie apar doar dupa ce ati @sapat" mult si bine.

  4.Puneti intrebari in asa fel incat sa conduceti conversatia pe un culoar interesant.

  5.Incurajati cealalta persoana sa va vorbeasca despre sine.Mentinati interesele celuilalt.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
6.Folositi tehnica "si eu" ca sa va identificati cu interlocutorul si cu interesele sale.

  7.Vorbiti despre dumneavoastra numai cand sunteti invitat sa o faceti de catre celalalt.Daca vrea sa afle ceva despre dvs.,precis o sa va intrebe.

  8.Folositi "discutia pozitiva".Nu uitati ca nimanui nu-i place o cobe sau o persoana careia vesnic ii ploua si ii ninge.Tineti necayurile in sufletul dvs.

  9.Eliminati din conversatie glumitul,tachinatul si sarcasmul.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Sapte posibilitati de a practica ascultatul celorlalti

Arta de a sti sa ascultati este foarte importanta,asa incât n-o tratati cu superficialitate,ci puneti-o in practica.Când cititi ceva pozitiv si sunteti convins ca asa este,va hotarati sa puneti lucrul respectiv in practica.
Dar până nu verificati pe cont propriu,veti uita despre ce este vorba intr-o zi sau doua.O posibilitate de a depasi o asemenea situatie ar fi sa intocmiti o lista a unor lucruri precise pe care ar trebuie sa le faceti chiar din clipa aceasta.
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
1. Uitati-va la persoana care vorbeste

   Cel care merita sa fie ascultat,merita sa fie privit.Asta va va ajuta sa va concentrati asupra a ceea ce spuneti

2.Pareti extrem de interesat de ceea ce spune

   Daca sunteti de acord,dati din cap.Daca spune o poveste,zâmbiti,dati-i replica,ajutati-l

3.Aplecati-va spre persoana care vorbeste

  Ati observat ca aveti tendinta sa va aplecati spre cel care vorbeste atunci când este o persoana interesanta si sa va distantati când este una plicticoasa?

4.Puneti intrebari

  In felul acesta, persoana care va vorbeste este convinsa ca sunteti atent
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
5.Nu-l intrerupeti;in schimb, rugati-l sa mai vorbeasca

    Multi oameni sunt foarte flatati daca nu-i intrerupeti până nu termina  ce au spus.Dar sunt dublu flatati daca ii indemnati sa continue."N-ati vrea sa aprofundati putin ultimul punct?" sau "As vrea sa stiu mai multe despre ceea ce tocmai spuneati."

6.Nu divagati de la subiectul celui care vorbeste

   Nu schimbati subiectul până ce păersoana respectiva nu-l incheie,indiferent cât de nerabdator ati fi sa vorbiti despre altceva

7.Folositi cuvintele celui care vorbeste pentru a va sublinia propriul punct de vedere

   Dupa ce a terminat celalalt de vorbit,repetati-i unele lucruri pe care le-a spus.Asta nu numai ca dovedeste ca l-ati ascultat,dar veti reusi sa va strecurati si ideile dumneavoastra fara sa va izbiti de un zid.
   Prefatati o parte din remarcile dvs. cu "Dupa cum ati subliniat..." sau "Exact cum spuneati..."
pus acum 20 ani
   
teodora49
Membru nou

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 5
Mi-a placut ce a postat AnnMar..."Acceptarea e o vitamina "...asa este ! Este minunat atunci cand ai pe cineva langa tine cu care poti fi "tu insuti"...de care nu te ascunzi, nu-ti innabusi dorintele, nu-ti ascunzi defectele...acre te accepta si te iubeste asa cum esti...si la randul tau...faci la fel...
Pe care il poti trezi noaptea, pt ca n-ai somn si vrei sa stai de vb...sau te doare burta...sau...vrei sa joci carti la 1 noaptea...
Sa razi cu pofta la glume...sa poti sa spui o gluma..nevoalata...multe...
Eu, de 2 luni incoace...am avut norocul sa intalnesc un astfel de om...si mi-e bine cu el si in postura de prieten..si de iubit...si de tot ce ii trebuie unei femei...sa se simta FEMEIE,MAMA,IUBITA,PRIETENA...
pus acum 20 ani
   
AnnMar
Avansat

Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
Ma bucur pentru tine din tot sufletul Teodora.Eu am gasit asemenea persoana acum 15 ani.Noaptea e mai complicat pentru ca de felul lui e mai somnoros! :rotfl:
pus acum 20 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la