E=mc2
Forum de discutii libere
Subiecte din
Stiinta - Filosofie-Religie
Prezentari de subiecte tangentiale
Paranormal - Astrologie - Minuni geografice
Sfaturi practice
Meditatii online pentru bacalaureat
|
Lista Forumurilor Pe Tematici
|
E=mc2 | Inregistrare | Login
POZE E=MC2
Nu sunteti logat.
|
Nou pe simpatie:
Profil Andreea_K
 | Femeie
25 ani
Caras Severin
cauta Barbat
30 - 49 ani |
|
AnnMar
Avansat
 Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
|
|
Cadrul geografic şi istoric
Cuprins între fluviile Tigru şi Indus, Marea Caspică, Golful Persic şi Oceanul Indian, podişul iranian se întinde pe o suprafaţă de trei milioane de kilometri pătraţi. Pe acest teritoriu s-au încrucişat – încă dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India şi China, pe de altă parte cu ţările din bazinul răsăritean al Mediteranei. ÃŽn acest spaţiu s-au născut, s-au dezvoltat, s-au înfruntat regate, imperii şi civilizaţii diverse. Istoria Persiei a fost strâns legată – în antichitate şi în perioada de început a Evului Mediu – cu istoria Asiriei şi Babilonului, a Egiptului, Greciei şi Romei, a Bizanţului şi Islamului. Zonă prin excelenţă de contacte între Orient şi Occident, Persia a receptat şi a asimilat, a transmis sau a intermediat experienţa istorică a multor popoare din jur, creând ea însăşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.
Clima podişului iranian era marcată de contraste mari de temperatură. ÃŽn linii mari, jumătatea de sud a podişului era favorabilă agriculturii şi pomiculturii, în timp ce partea nordică – o imensă stepă, cu prea puţine oaze – avea un teren bun doar pentru păşuni. Pe lângă fauna actuală, în antichitate mai trăiau aici şi tigri, urşi şi o specie de lei, mai mici însă şi mai puţin periculoşi decât speciile de azi. Munţii care înconjoară podişul din aproape toate părţile erau bogaţi în minereuri de fier şi plumb, în diorit şi alabastru; deşertul centre – în zăcăminte de sulf; iar văile râurilor – în pietre semipreţioase.
|
|
| pus acum 20 ani |
|
AnnMar
Avansat
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
|
|
Primele aşezări omeneşti sunt atestate arheologic pe podişul iranian chiar din mileniul al V-lea î.e.n. Spre sfârşitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici mişcări masive de populaţii nomade (bine cunoscute în istoria antică a Orientului Apropiat: elamiţi, gutti, kasiţi etc.) care, coborând din regiunile muntoase, îşi îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau să migreze numele Aryanam, “ţara arienilorâ€Â? – ceea ce înseamnă “a nobililorâ€Â?; de unde, denumirea ţării de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominaţiile succesive: arabă, mongolă şi turcă) a fost schimbată în Persia.
|
|
| pus acum 20 ani |
|
AnnMar
Avansat
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
|
|
Organizarea militară şi administrativă
Principalii stâlpi ai prestigiului şi forţei Imperiului persan au fost armata şi administraţia. Tocmai acestea şi sunt domeniile – alături de cel al religiei – în care persanii şi-au adus contribuţia lor originală în istoria civilizaţiei şi culturii.
Regii mezilor au folosit experienţa şi organizarea militară a asirienilor, creând detaşamente speciale de lănceri, de arcaşi şi de călăreţi. Cirus I n-avea o armată naţională, ci o armată de mercenari, recrutată din rândurile popoarelor supuse, armată ale cărei detaşamente erau conduse de ofiţeri din ţările respectivilor soldaţi. Regii persani îşi aveau o gardă personală formată din 4 000 de pedestraşi şi călăreţi, toţi din rândurile nobilimii. Singurul corp de armată permanent îl formau 10 000 de călăreţi de elită, care purtau numele de “nemuritoriâ€Â? (în sensul că numărul lor trebuia să rămână fix, acelaşi).
Forţa armatei persane consta în cavalerie. Călăreţii – recrutaţi din rândurile nobilimii – erau înarmaţi cu o sabie dreaptă, buzdugan, secure şi un fel de lasso. Urmau arcaşii, călăreţi care trăgeau din fuga calului, - o tactică a cărei mare eficienţă s-a dovedit în luptele contra detaşamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcaşilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefanţilor. Masa mare de pedestraşi – ţărani prost înarmaţi – nu conta prea mult. Detaşamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinară forţă de şoc. De pe tronul său, înconjurat de steaguri şi protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoană conducea operaţiile militare.
|
|
| pus acum 20 ani |
|
AnnMar
Avansat
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
|
|
Darius şi-a împărţit imperiul în 23 de provincii (număr la care s-au adăugat apoi alte trei), având în frunte fiecare câte un guvernator, numit satrap (“îngrijitorul ţăriiâ€Â?). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai înalte familii nobile, el răspundea direct în faţa regelui.
Satrapul răspundea şi de perceperea dărilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie.
Răspundea de recrutarea oamenilor în timp de război (când era decretată mobilizarea totală), precum şi de administrarea în provincia sa a justiţiei. Alături de satrap – în sarcina căruia deci cădea exclusiv administraţia civilă – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzând direct numai de rege. Pe lângă un înalt funcţionar însărcinat cu perceperea dărilor, satrapul mai avea alături şi un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a ţine legătura direct cu casa regală. ÃŽn sfârşit, pe lângă contactul permanent şi direct cu guvernatorul militar, regele îşi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi şi pentru a le verifica obedienţa) şi un corp speciali de inspectori, numiţi “urechile regeluiâ€Â?. Aceştia vizitau o dată pe an – sau inopinat, chiar de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune şi de forţa armatei. ÃŽn perioada arsacizilor funcţia de satrap a devenit în general ereditară.
|
|
| pus acum 20 ani |
|
AnnMar
Avansat
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
|
|
Populaţia persană propriu-zisă – de aproximativ o jumătate de milion abia – era scutită de dările mari; în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative şi îndatoririle de ordin militar. Pentru a face faţă imenselor cheltuieli (ale armatei, curţii regale, aparatului birocratic, lucrărilor publice, şi altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietăţilor funciare nesfârşite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de război, taxele şi impozitele interne, tributul plătit de ţările supuse ş.a. Impozitele erau stabilite – în funcţie de zona geografică şi de recoltele obţinute – pe genuri de proprietăţi (pe casă, pe grădină, pe vite, etc.) Cei lipsiţi de proprietăţi funciare plăteau taxe personale fixe, anuale; dar şi taxe extraordinare: cu ocazia naşterii unui copil, pentru o căsătorie, ş.a.
|
|
| pus acum 20 ani |
|
AnnMar
Avansat
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
|
|
Societatea persană.
Regalitatea
Organizarea societăţii persane a ajuns – în perioada sassanidă – la o ierarhie foarte precisă şi rigidă.
ÃŽntreaga viaţă şi civilizaţie persană era structurată în funcţie de poziţia proeminentă a aristocraţiei. Societatea era împărţită în patru clase, închise; trecerea dintr-o clasă în alta de era – cu extrem de rare excepţii – imposibilă. Aceste clase erau: a preoţilor, a militarilor, a funcţionarilor şi a poporului. ÃŽn interiorul acestor clase existau diverse subdiviziuni. De pildă, în clasa funcţionarilor erau incluşi şi scribii, şi astrologii, şi poeţii de curte; în rândul poporului intrau nu numai ţăranii, ci şi negustorii şi meşteşugarii. ÃŽn acest sistem nu erau consideraţi şi sclavii de război (sclavia rezultată din vânzarea copiilor sau a debitorului nu exista în Persia), care n-au avut nici un rol important în viaţa economică.
Clasa preoţilor
Se bucura nu numai de prestigiul pe care i-l conferea funcţia sa spirituală, ci şi de o mare influenţă în viaţa socială şi economică; o influenţă cu atât mai mare cu cât ea dispunea de considerabile proprietăţi imobiliare şi de venituri provenite din donaţii, precum şi dintr-un fel de “amenzi religioaseâ€Â? pe care la aplicau, arbitrar, celor “care păcătuiserăâ€Â?. Preoţii erau organizaţi într-o ierarhie precisă şi complexă, conducându-se după legile lor proprii, şi deci formând un fel de stat în stat. Prin poziţia sa socială şi puterea sa economică, prin atitudinea, atribuţiile şi întreaga sa activitate, clerul – care în epoca ahemenidă a devenit cler al religiei de stat – servea puterea politică centralizată.
Clasa conducătorilor militari şi clasa înalţilor funcţionari ai statului
Proveneau din rândurile aristocraţiei. ÃŽn sânul acesteia, locul de frunte îl ocupau “cele şapte familiiâ€Â?. Nobilii mari proprietari de pământuri se bucurau de o serie de privilegii ereditare. (ÃŽntr-un timp ajunseseră chiar să fie ei cei care îl alegeau pe rege). Existenţa lor era împărţită între războaie, vânătoare, banchete şi plăcerile haremului. Cu timpul – în epoca sassanidă – obiceiurile s-au mai rafinat; nobilii s-au pasionat pentru jocul de şah şi pentru diferite jocuri cu mingea; totodată însă cultivau şi poezia, muzica şi chiar ştiinţele. Marii nobili, latifundiari, trăiau în capitală, în anturajul de curte. Nobilimea mijlocie trăia pe proprietăţile ei. ÃŽn ce priveşte mica nobilime, aceasta nu se deosebea prea mult de “căpeteniile satelorâ€Â?. Toţi nobilii însă, din toate categoriile, se considerau vasali ai regelui.
|
|
| pus acum 20 ani |
|
AnnMar
Avansat
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
|
|
Ţăranii
“Oamenii liberiâ€Â? – erau liberi numai în teorie; practic, ei erau iobagi, supuşi numeroaselor corvezi şi plăţii dijmelor. De asemenea servituţi erau scutiţi numai cei o jumătate de milion de locuitori din provincia Fars, consideraţi perşii “puriâ€Â?. Ţăranii erau legaţi de pământurile pe care trăiau, putând fi vânduţi unor noi proprietari odată cu moşiile pe care trăiau şi lucrau. Printre celelalte sevituţi, ţăranii aveau şi obligaţia de a presta serviciul militar în timp de război, ca pedestraşi; ei trebuiau să-şi procure singuri echipamentul şi armamentul, fără să primească nici o soldă şi nici o altă recompensă. Populaţia modestă a oraşelor (de exemplu, meşteşugarii şi negustorii) era mai avantajată: plătea doar taxele personale, asemenea ţăranului, în schimb era scutită de a presta serviciul militar.
ÃŽntr-o vreme – în epoca sassanidă – statul persan căutase să se intereseze de situaţia muncitorilor, reglementând condiţiile de muncă şi cuantumul salariilor. Salariile erau precis fixate, - şi diferenţiate în funcţie de vârstă, de sex şi de calificare. Se pare că ar fi existat chiar şi centre de angajare a muncitorilor (cel puţin pentru lucrările publice).
|
|
| pus acum 20 ani |
|
AnnMar
Avansat
Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 239
|
|
În vârful piramidei sociale trona regele, monarhul absolut.
ÃŽn contextul istoriei antichităţii, ideea monarhiei de mandat şi de drept divin nu este o idee nouă. Nu e nouă nici ideea că îndatorirea regelui este să iubească adevărul şi dreptatea, să vegheze asupra aplicării legilor şi să-l protejeze pe cel slab şi asuprit. Aceste prescripţii – asupra cărora Codul lui Hammurabi insista în mod deosebit – se găseau formulate şi în doctrina regalităţii Egiptului antic.
|
|
| pus acum 20 ani |
|