mnovicov
Administrator
 Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 1985
|
|
general, caricaturizîndu-le pe amândouă.
Astfel, pentru Bergson ştiinţa naturii spaţializează timpul, absolutizând aspectele de discontinuitate şi ucigând orice dinamism, orice viaţă. Prezentând astfel tabloul ştiinţei, lui Bergson nu i-a fost greu să releve necesitatea de a lua în considerare alte aspecte ale realităţii ; în locul abordării cantitative, necesitatea abordării calitative, în locul omogenităţii â€â€? heterogenitatea, în locul discontinuităţii â€â€? continuitatea fundamentală.
Relevînd aceste particularităţi, care scăpau în parte reducţionismului scientist, clădit pe fizica clasică, Berg-son, în loc de a surprinde saltul calitativ realizat de ştiinţă şi de filosof ia aliată cu ştiinţa, respinge, ca insuficientă, abordarea ştiinţifică clădită pe inteligenţă şi elaborează o teorie iraţionalistă a existenţei, izvorînd dintr-o biologie şi o psihologie speculativă.
Astfel, el a fost total nereceptiv â€â€? după cum au arătat comentatorii ulteriori â€â€? la progresele realizate de Ein-stein în teoria relativităţii. Şi tocmai în perioada în care Einstein reuşea să demonstreze interdependenţa între spaţiu şi timp, evidenţiind aspectele de continuitate în abordarea spaţiului şi a timpului şi apoi varietatea calitativă a structurilor spaţiale şi a celor temporale, Bergson învinuieşte ştiinţa pentru un mod de gândire ce nu îi mai era propriu.
Deşi a pus cu acuitate anumite probleme reale şi importante pentru sintezele de care avea nevoie secolul XX, Bergson s-a apropiat de ele cu o atitudine unilaterală, de aceea metafizică, absolutizînd rupturile, revăzând continuităţile.
Teoretizând ruptura totală între materie şi viaţă (inclusiv conştiinţă), între cunoaşterea intelectuală şi intuiţie, între timpul spaţializat şi durata pură, H. Bergson conferă duratei pure virtuţi de creaţie continuă, de curgere continuă indivizibilă şi deci inanalizabilă. Realitatea duratei pure constă â€â€? pentru el â€â€? în devenire, într-un curent vital unic, pe care numai intuiţia directă şi interioară o poate cunoaşte.
Ca un filosof de răscruce, trăind deci în epoca de depăşire a mecanicismului spre organicism, Bergson surprinde unele aspecte ale dialecticii realului, dar se lasă copleşit de „cutiile negre" ale ştiinţei anterioare şi respinge ştiinţa în numele iraţionalismului.
De aici, pe de o parte, respingerea oricărei abordări cantitative a duratei, de aici, pe de alta, absolutizarea deosebirilor calitative, aşa cum se manifestă ele la nivelul biologicului şi al umanului, în aşa măsură încât pentru Bergson ele par a rămâne inaccesibile oricărei investigaţii raţionale.
Incontestabil însă că marea influenţă pe care a avut-o creaţia bergsoniană asupra secolului XX se explică mai cu seamă prin semnalarea unor probleme reale şi acute ale filosofiei acelui timp.
ÃŽn prelungirea preocupărilor filosofice închinate timpului în secolul XX, un loc special revine existenţialismului heideggerian. ÃŽn clădirea teoriei heideggeriene a existenţei în general, apare centrală cercetarea existenţei autentice umane, prin intermediul căreia şi prin depăşirea căreia Heideg-ger năzuieşte să se apropie de existenţă în general. Şi întrucât el relevă temporalitatea ca sens al existenţei umane autentice, îşi extinde concluziile şi asupra timpului, ca orizont al existenţei în general. Dar numai ca o sugestie, căci în esenţă Heidegger dezbate problema coordonatei temporale a existenţei mai ales din unghiul de vedere al existenţei umane.
Sein und Zeit se dovedeşte în fundamentul său o lucrare închinată omului, deşi Heidegger doreşte permanent să depăşească orizontul restrictiv uman. Şi, în acest cadru, timpul este abordat din unghiul de vedere al devenirii (în opoziţie cu conceperea existenţei ca nemişcare), al devenirii omului, al permanentei sale schimbări, rezultând din tensiunile ce-i sunt definitorii, tensiuni între ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie.
Dar proiectul acţiunilor umane (deci raportarea umană la viitor) este strâns legat de condiţionarea spaţio-tempo-rală a trecutului. Dacă viitorul este elementul principal pentru om în devenire, al doilea moment hotărâtor este trecutul, omul având datoria să-şi asume răspunderea pentru tot ce ţine de trecutul său, de originea sa, căci e cu neputinţă să-şi proiecteze viitorul, fără a avea o temelie în trecut.
Şi din confruntarea celor două momente ale timpului se naşte prezentul, în care omul îşi ia propriul destin în mîini. Deşi Heidegger a insistat asupra deosebirilor dintre concepţia sa proprie şa existentialism, toţi interpreţii filosofici sale sunt înclinaţi să releve faptul că problematica sa fundamentală a rămas problematica omului, aşa cum s-a. pus ea în filosofia occidentală la începutul secolului XX, inclusiv în privinţa problemei timpului.
Ar fi important de relevat că atat la Bergson. cat şi la Heidegger, dar mai cu seamă la acesta din urmă, accentul cade pe filosofia timpului, evidenţiindu-se la cel dintai devenirea ca permanentă creaţie, la cel de al doilea realizarea complexă a omului în devenire, dar tot în termeni de „totalitate", ca unitate intre
|
|
